Părintele Arsenie (Anghel) Papacioc s-a născut la 15 august 1914 în satul Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomița. După absolvirea școlii primare din comuna natală, în 1927 pleacă la București unde, timp de cinci ani, urmează Școala de Arte și Meserii, secția sculptură, din cadrul Liceului industrial nr. 1. Influențat de militantismul legionar care proclama deviza României creștine, în 1933 Anghel Papacioc se înscrie în Mișcarea legionară, activând ca voluntar în tabere legionare. După satisfacerea stagiului militar, muncește la o fabrică de muniții la Tohanu, județul Brașov. Deoarece figura ca membru al Mișcării legionare, în 1938 este arestat, însă eliberat în urma deciziei în justiție. Totuși, în decembrie 1939 este internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, până în aprilie 1940. După eliberare, lucrează în cabinetul unui avocat din Zărnești. În octombrie 1940 este numit primar al comunei Zărnești, funcție pe care o va deține până la 25 ianuarie 1941. În confuzia creată de rebeliunea legionară, primarul Anghel Papacioc se implică, însă fără  a manifesta o „răzvrătire” la adresa autorităților statului. La o primă sentință a justiției militare este achitat de orice penalitate.

Totuși, la 5 aprilie 1941 este condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru „rebeliune”. Pentru că fusese condamnat în libertate, el se predă autorităților de ordine. În august 1941 este eliberat, pentru a se prezenta la unitatea militară în vederea încorporării și trimiterii pe front. La unitate este refuzat, pe motiv că nu se încadrează în norme, ulterior plecând pe munte, cu aprobarea autorităților de ordine. Situația lui juridică se agravează, după o confuzie comisă de autoritățile statului. Este chemat din nou la încorporare, în situația în care autoritățile de ordine îi dăduseră aprobare să plece în excursie pe munte. De aici nu a mai fost decât un pas ca poliția să-l considere fugar și să-l dea în urmărire. În încercarea de a scăpa de regimul de detenție, tânărul Papacioc dorește să treacă frontiera în Iugoslavia. Este prins când încerca să treacă frontiera ajutat de o călăuză. Este deținut în penitenciarele de la Brașov și Vaslui, în cele din urmă ajungând la Aiud. Aici a cunoscut transformarea spirituală în grupul deținuților mistici. A sculptat chivotul pentru Mănăstirea Vladimirești, ce reprezenta biserica Mănăstirii Argeșului în miniatură. A practicat rugăciunea inimii, a asimilat din operele Sfinților Părinți, a meditat profund la jertfa înaintașilor pentru credință.

În închisoare, Anghel Papacioc a fost considerat „monahul în haină laică”. Era hotărât să abandoneze lupta politică și să o adopte pe cea spirituală. La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc ieșea pe poarta Penitenciarului Aiud, hotărât să se lepede de cele lumești. La 15 ianuarie 1947 era primit ca frate în mănăstirea vâlceană Cozia. Pentru că avea școală, atunci fratele Anghel a fost trimis să profeseze la Școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Turnu, din apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis de conducerea obștii de la Cozia la Comanca, pentru a administra domeniul mănăstirii. În această zonă, mai multe mănăstiri aveau proprietăți arabile, între acestea fiind și cele ale Tismanei. Novicele Anghel este remarcat de starețul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să intre în așezământul nicodimian. Însă, în toată această perioadă, Siguranța veghea la activitatea lui Anghel Papacioc. Era suspectat că „duce activitate subversivă”, lunar raportându-se la Poliția din Vâlcea unde se află și ce face. Numai că plecarea lui Papacioc la Tismana a pus pe jar autoritățile polițienești, care au declanșat o căutare chiar la nivel național. Era perioada în care regimul comunist se pregătea să preia toate frâiele țării, iar Siguranța inițiase o întreagă campanie de arestări în rândurile legionarilor. Așadar, de la 1 septembrie 1948, Anghel Papacioc era viețuitor al Mănăstirii Tismana. Dar novicele Anghel căuta izolarea, pentru care i s-a dat binecuvântarea să se retragă la Schitul Cioclovina. Aici este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, director al Școlii de cântăreți bisericești de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui Anghel să primească un post de profesor în această instituție. Primește binecuvântarea de la Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei atât pentru postul de profesor, cât mai ales pentru intrarea în obștea marii lavre gorjene. Numai că, la 10 decembrie 1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit procedurii legale, exarhul face intervenție la Poliția din Vâlcea, pentru a primi cazierul juridic. Astfel, autoritățile află de prezența lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina. În consecință, fratele Anghel este nevoit să plece, prin demisie aprobată de Arhiepiscopul Firmilian. La sfatul părintelui Gherontie Bălan, merge la Mănăstirea Sihăstria Neamțului, unde stareț era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici descoperă ceea ce căuta de mult, simplitatea celui care se roagă neîncetat. Totuși, câteva luni mai târziu este chemat la București de către Patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca sculptor și desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat la Mănăstirea Antim și tuns la 26 septembrie 1949 de către Ieromonahul Benedict Ghiuș, avându-l ca naș pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găsește din spiritul Rugului Aprins, care fusese interzis de autoritățile comuniste cu un an înainte.

Se manifestă împotriva teoretizării practicării rugăciunii inimii, susținând o viziune pragmatică asupra trăirii duhovnicești. „Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi”, avea să spună mai târziu într-un interviu. Cu toate acestea, poartă un respect deosebit față de foștii membri ai Rugului Aprins. Muncește mult, dar se îmbolnăvește la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria. Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie, același an, este chemat din nou de Patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariștilor de la Neamț, despre care avea să spună mai târziu: „După preoție am fost numit (1950-1952) spiritualul Seminarului Monahal Neamț, singurul în țară. M-am ocupat mai mult de slujbă, deși eram numit profesor la istoria monahală și la viața monahală. Îi învățam pe elevi cum să procedeze la Proscomidie, căci erau preoții de mâine. Îi învățam într-un cartof să facă Proscomidia: «Uite așa se taie, uite ce se zice!» Aveam 35 de diaconi-elevi. Îi băgam prin mănăstiri pe băieții care voiau să se facă preoți, să facă față o zi și îi duceam din mănăstire la seminar. «Domnule, e monah!», dar el nu era monah. Aveam convenție cu mănăstirile, cu Sihăstria, că eram pe-acolo. Și în felul acesta s-a populat seminarul. Și erau și profesori universitari care predau… Și au ieșit, părinților, vreo șapte arhierei din ei. Au ieșit toți de acolo, din seminarul de la Mănăstirea Neamț”. Mărturia părintelui este confirmată de documentele din arhiva seminarului nemțean. Din dispoziția Patriarhului Justinian, părintele Arsenie era remunerat cu începere de la 25 octombrie 1950 pe un post de slujitor al Parohiei Oțetari din București, transferat la Seminarul Teologic de la Neamț, urmând să primească recunoașterea de la Ministerul Cultelor. Recunoașterea nu a fost obținută, situație în care, de la 1 martie 1951, tot din dispoziția Patriarhului Justinian, s-a adoptat soluția remunerării „din fondurile proprii ale școlii“. Prin gestul său, patriarhul încerca să obțină recunoașterea Ministerului Cultelor prevăzută de legislație. Se pare că aceasta nu a mai fost obținută, deoarece, în ianuarie 1952, părintele Arsenie nu mai era spiritual, postul fiind suplinit de către ieromonahii Petroniu Tănase, Sofian Boghiu și „fratele Andrei Scrima”. Însă, plecarea lui Papacioc din postul de spiritual fusese determinată de șicanele venite din partea Securității.

În martie 1951, Securitatea din Brașov se adresa centralei Securității, solicitând detalii asupra ordinului de căutare a lui Papacioc din noiembrie 1948, deoarece acesta „apare într-un obiectiv din raza noastră”. Într-un denunț către Securitatea Brașov era semnalată o scrisoare cu un caracter eminamente religios a lui Mihai Teodorescu (fost legionar în comuna Tohanu Vechi) adresată lui Arsenie Papacioc. Denunțătorul arăta „organelor competente” că destinatarul este una și aceeași persoană cu legionarul Anghel Papacioc, primarul comunei Zărnești din timpul guvernării legionare. A fost destul pentru cei din Securitatea Brașov ca să declanșeze urmărirea informativă împotriva părintelui. Astfel, s-a întocmit un dosar în care erau atașate inclusiv documente legate de activitatea ca primar la Zărnești, condamnarea din 1941, căutarea efectuată de Siguranță din septembrie 1941, arestarea din 1942 și detenția din perioada antonesciană. Este căutat la seminar și i se întocmește o fișă personală, după cum chiar el afirmă în declarația dată la Securitate. Se culeg informații despre el prin rețeaua informativă. Sursa „Stuparuc” spunea despre Papacioc că „este un om foarte mistic, toată activitatea lui de duhovnic desfășurând-o numai după regulamentul școlii, după cărți și după canoanele Sfinților Părinți. Când se întâmpla vreun caz de judecată, el venea cu cărțile și spunea că la cărți se spune «așa»” și că, „în orice ocazie, menține trează dogma mistică și în tot timpul ține sub presiune elevii acestui seminar”. În fapt, Arsenie Papacioc interzicea înființarea celulei comuniste de tineret în seminar, așa cum era în toate școlile din România. După câteva luni de urmărire a fost reținut, iar la 10 și 11 decembrie 1951 Papacioc a scris două declarații la Securitate, în care a descris pe scurt biografia sa și a oferit amănunte despre activitatea legionară de la Brașov. Așa se explică plecarea lui de la seminar. Nu știm când a fost eliberat din arestul Securității dar, după acest moment, părintele Arsenie nu s-a mai întors la Neamț, ci a mers direct în chinovia de la Slatina. Aici a continuat să cultive relații duhovnicești cu egumenul de la Schitul Rarău, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor și foștii membrii ai Rugului Aprins, care cercetau mănăstirile din această zonă a Moldovei. Deși nu făcuse parte din Rugul Aprins, părintele Papacioc avea să fie implicat chiar de Securitate în acest lot. În afară de legăturile firești cu obștea Schitului Rarău, părintele Papacioc fusese cel care îl însoțise pe părintele Cleopa Ilie în 1954 la București, unde îl vizitase inclusiv pe profesorul Alexandru Mironescu sau pe părintele Sofian Boghiu de la Mănăstirea Plumbuita.

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, în timp ce ieșea din biserică, părintele Papacioc era reținut de Securitate împreună cu părintele Marcu Dumitru. După anchete în beciurile Ministerului Afacerilor Interne, prin Sentința nr. 125 din 8 noiembrie 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost condamnat la 20 ani muncă silnică pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Jilava (noiembrie 1958) și Aiud (martie 1959). În timpul detenției, părintele Papacioc a refuzat în mod categoric să participe la reeducarea orchestrată de către colonelul Gheorghe Crăciun. A preferat să îndure regimul de izolare în frig, foame și fără asistență medicală. A rămas același slujitor tenace al altarului, care nu abdică de la misiunea încredințată la hirotonie. În acest sens, în aprilie 1960, un informator din Aiud arăta: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig și foame și trăia o stare de surescitare nervoasă. Sufla în pumni și se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-și sfârșească zilele. Cu ăștia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă și înțelegere – suflete de piatră.» Apoi, continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit și curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu știi când zilele tale se termină, fii gata mereu»... Am arătat apoi părintelui Arsenie că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăsește și că trăiesc o stare sufletească confuză de prăbușire în care speranțele au început să mă lase. Părintele m-a prins în brațe și m-a asaltat cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ți pierde nădejdea în Dumnezeu – păcat de moarte, trezește-te în ceasul al doisprezecelea și pune nădejdea în Cel de sus, gândește-te și te înfioară la ceea ce te așteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să știi că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»”. 

Pentru astfel de manifestări, părintele era pedepsit cu regim sever. De pildă, la 12 noiembrie 1963, părintele Arsenie a fost găsit de gardian cum „făcea propagandă religioasă cu ceilalți deținuți din cameră”. În nota gardianului se arăta că „deținutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea și pe sală și în camerele vecine”. În consecință, gardianul propunea o pedeapsă de „10 zile izolare cu regim sever”, începând cu 24 decembrie 1963. La 1 august 1964, părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat din penitenciarul Aiud. A mers la București, în speranța numirii într-o mănăstire din Capitală sau din împrejurimi. Însă, Securitatea era deja pe urmele sale. Încă din 5 august 1964, un informator al Securității vorbea despre prezența părintelui la căminul Mănăstirii Antim, în așteptarea documentelor de ședere. Se mai spunea că fusese primit de Patriarhul Justinian și că îmbrăcase din nou haina monahală. În această situație, pe nota informativă ofițerul de Securitate scria: „Prin departament și organele de miliție vom lua măsuri de a nu i se da viză de stabilire în capitală”. La puțin timp, părintele Arsenie merge la Sihăstria unde, la 1 octombrie, slujește într-un sobor de nouă preoți, printre care se numărau Petroniu Tănase și Cleopa Ilie. Pentru Securitate un astfel de gest era o problemă. Părintele Arsenie slujea ca ieromonah și se întâlnea cu mai vechii săi confrați de rugăciune. Dar Patriarhul Justinian îl dorea pe părintele Arsenie într-o mănăstire din eparhia sa, oferindu-i un ajutor financiar și găzduire la căminul Arhiepiscopiei. Așa l-a numit duhovnic la Cernica, urmând să primească aprobarea de la Departamentul Cultelor. Părintele frecventa în fiecare zi Catedrala patriarhală, cerceta Mănăstirea Antim și se întâlnea cu prietenul său Benedict Ghiuș. Patriarhul a insistat la autorități dar acestea, la rândul lor, îi interziceau părintelui să mai meargă la Antim. Mai mult, ofițerul de Securitate care îl urmărea propunea ca părintele să fie numit „la o mănăstire cât mai departe din Arhiepiscopia Bucureștilor”, mai ales că în Capitală „se află majoritatea celor care au fost arestați cu el”. Într-un final, Departamentul Cultelor nu și-a dat avizul, chiar dacă patriarhul se gândise să-l numească la Schitul „Peștera Ialomicioarei”. Împuternicitul de culte, Păun Rădulescu, motiva că „patriarhul nu cunoaște trecutul politic al lui Papacioc”, iar directorul de la Culte, T. Vasilescu, afirma față de exarh: „Nici un caz eu nu pot să-mi dau avizul ca Papacioc să mai fie reprimit în vreo mănăstire. El și cu Roman Braga fac în momentul de față cel mai mare rău Bisericii Ortodoxe. Au făcut agitație în Moldova în legătură cu situația monahală, îndemnându-i pe foștii călugări și călugărițe să se reîntoarcă în mănăstiri. Braga a plecat în Ardeal, în Eparhia Oradea. Papacioc poate fi angajat îngrijitor sau paznic la o protoierie, plătit din fonduri proprii, fără dreptul de a purta haina monahală și fără dreptul de a mai sluji ca preot. Așa să-i spui patriarhului, să nu se încurce cu asemenea oameni care nu fac cinste Bisericii”. Cu toate acestea, patriarhul nu a renunțat la gândul său, afirmând: „Totuși, să-l trimit deocamdată la Căldărușani... să-și găsească și el o încadrare, undeva cu viză de flotant și după un timp oarecare îl vom lua la atelierele noastre de la Plumbuita. În cazul când ține să rămână în haina monahală, să ceară și el să i se dea o parohie la Valerian Zaharia, pentru că acolo este mare nevoie de preoți. Pe Valerian Zaharia nu-l refuză Departamentul Cultelor”. Patriarhul știa foarte bine ce își dorea Papacioc și era conștient de refuzul celor de la departament. Astfel a venit cu ideea încadrării temporare într-o altă eparhie al cărei titular găsea „înțelegere” la departament, pentru ca după un timp să-l poată recupera prin readucerea în preajma sa. Ceea ce s-a și făcut, în martie 1965. Se pare, fără știrea Securității, Patriarhul Justinian l-a recomandat pe Arsenie Papacioc pentru o parohie în Ardeal, la Filea de Jos, din Eparhia Clujului. Astfel, la praznicul Paștilor din anul 1965, părintele Arsenie își începea pastorația la Filea. Aici a slujit până iulie 1967, când a ajuns stareț la Mănăstirea Cheia, deoarece Patriarhul Justinian îl dorea în eparhia sa. În noiembrie 1971, părintele Arsenie s-a transferat la Mănăstirea Căldărușani, până în septembrie 1972 când a ajuns la Mănăstirea „Dintr-un Lemn”. În octombrie 1974 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Cernica, iar în ianuarie 1976 la Schitul Techirghiol, județul Constanța. Peste tot pe unde a păstorit, părintele Papacioc era cercetat de numeroși credincioși, din acest motiv având parte de șicanele permanente ale Securității. La 19 iulie 2011 a trecut la cele veșnice.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici din Eparhia Sucevei şi Rădăuţilor în închisorile comuniste (1945-1964), 2018)