Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii ne pune înainte unul dintre cele mai frumoase și, în același timp, dintre cele mai tulburătoare personaje ale Evangheliei: un tânăr care Îl caută pe Hristos. Și poate că tocmai aici ar trebui să ne oprim puțin. Un tânăr Îl caută pe Dumnezeu. Într-o lume în care auzim atât de des că tinerii nu mai vin la biserică, că nu mai sunt interesați de credință, că au alte preocupări, Evanghelia ne arată un tânăr care vine singur la Hristos și Îi pune una dintre cele mai mari întrebări pe care le poate pune omul: „Învățătorule bun, ce bine să fac ca să am viața veșnică?”. Nu-L întreabă cum să ajungă bogat, pentru că era deja bogat. Nu-L întreabă cum să devină cunoscut, cum să aibă succes sau cum să fie admirat. Îl întreabă despre viața veșnică. Înseamnă că undeva, în adâncul inimii lui, tânărul acesta înțelesese ceva ce nouă ne ia uneori o viață întreagă să înțelegem: poți să ai multe și totuși să-ți lipsească esențialul.

Avea avere, avea tinerețe, avea o viață morală, păzise poruncile și totuși vine la Hristos. De ce? Pentru că simțea că îi lipsește ceva. Și aici Evanghelia lui devine Evanghelia noastră. Pentru că și omul de astăzi are multe. Tânărul de astăzi poartă în buzunar, într-un singur telefon, o lume întreagă. Poate vorbi într-o secundă cu cineva aflat la mii de kilometri, poate afla aproape orice, poate vedea locuri în care poate nu va ajunge niciodată, poate avea sute sau mii de oameni în jurul lui în mediul virtual. Și, cu toate acestea, uneori nu are un singur om căruia să-i poată spune simplu: „Nu sunt bine. Stai puțin cu mine.”. Avem mijloace de comunicare, dar ne este tot mai greu să comunicăm. Avem multe legături și totuși putem fi teribil de singuri. Avem posibilitatea să fim văzuți de foarte mulți oameni și, cu toate acestea, rămâne în noi întrebarea: „Mă cunoaște cineva cu adevărat? Mă iubește cineva nu pentru ceea ce arăt, nu pentru ceea ce am, nu pentru ceea ce reușesc, ci pentru ceea ce sunt?”.

Și atunci întrebarea tânărului din Evanghelie devine întrebarea fiecăruia dintre noi: „Doamne, ce-mi mai lipsește?”. Lumea îi întreabă pe tineri aproape în fiecare zi: „Ce vrei să faci cu viața ta? Ce facultate alegi? Unde vei lucra? Cât vei câștiga? Unde vei locui? Ce vei deveni?”. Sunt întrebări firești și importante. Numai că Evanghelia vine și pune o întrebare mai adâncă: „Nu doar ce cauți, ci pe Cine cauți?”. Pentru că poți să știi foarte bine ce vrei să faci și să nu mai știi cine ești. Poți să ai agenda plină și sufletul gol. Poți să ai telefonul plin de contacte și inima goală de întâlniri adevărate. Poți să primești sute de aprecieri și să ajungi seara în camera ta întrebându-te în tăcere: „Dar pe mine mă iubește cineva cu adevărat?”. Și poate tocmai de aici începe căutarea lui Hristos. Tânărul din Evanghelie Îl caută. Vine la El și Îl întreabă. Hristos îi amintește poruncile: să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar tânărul răspunde cu o sinceritate care trebuie să ne impresioneze: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?”.

Ce frumos! Un tânăr care păzise poruncile. Un tânăr preocupat de Dumnezeu. Un tânăr care nu se mulțumește cu puțin, ci vrea mai mult. Aceasta trebuie spus și astăzi: tinerețea și credința nu sunt dușmani. Nu trebuie să îmbătrânești ca să-L iubești pe Dumnezeu. Nu trebuie să aștepți să-ți treacă toate bucuriile vieții ca să intri în biserică. Nu trebuie să-I spui lui Dumnezeu: „Doamne, tinerețea o păstrez pentru mine, iar dacă voi ajunge la bătrânețe, îți voi da ce mai rămâne.”. De ce să-I dăm lui Dumnezeu numai ceea ce rămâne? De ce să-I dăm anii în care abia mai putem merge și să păstrăm pentru lume anii în care putem alerga? De ce să-I dăm numai lacrimile noastre și să nu-I dăm și bucuriile? De ce să-L căutăm numai când ne doare și să uităm de El când ne este bine? Hristos nu vine să fure tinerețea omului. Hristos vine să o facă întreagă. Nu vine să spună: „Nu mai trăi!”, ci: „Învață să trăiești astfel încât ceea ce trăiești să nu te distrugă.”. Pentru că există lucruri care promit libertate și ne fac robi. Există plăceri care promit fericire și lasă în urmă tristețe. Există succes care umple contul și golește sufletul. Există popularitate care te face cunoscut de toată lumea și străin de tine însuți. Există libertăți care ajung dependențe și există distracții după care omul rămâne și mai trist decât era înainte.

Hristos nu vine să ne micșoreze viața. Vine să ne salveze viața de lucrurile care ne-o fură. Și acum ajungem la momentul greu al Evangheliei. Tânărul întreabă: „Ce-mi mai lipsește?”. Iar Hristos îi răspunde: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi.”. Aici se schimbă totul. Până acum tânărul întrebase. Acum trebuie să aleagă. Până acum vorbise despre Dumnezeu. Acum trebuie să meargă cu Dumnezeu. Până acum păzise niște porunci. Acum Hristos îi cere inima. Și aceasta este una dintre cele mai grele treceri din viața creștinului: de la admirația pentru Hristos la urmarea lui Hristos. Este relativ ușor să spui: „Cred în Dumnezeu.”. Este mai greu să spui: „Doamne, schimbă-mi viața.”. Este ușor să porți o cruce la gât. Este mai greu să porți o cruce în viață. Este ușor să aprinzi o lumânare. Este mai greu să devii tu lumină pentru omul de lângă tine. Este ușor să întrebi: „Doamne, ce-mi mai lipsește?”. Este mult mai greu să accepți răspunsul.

Pentru tânărul din Evanghelie problema era averea. Dar Evanghelia aceasta nu vorbește numai despre bani. Vorbește despre lucrul de care inima mea este atât de legată încât nici Dumnezeu nu mai are voie să Se atingă de el. Fiecare dintre noi poate avea „bogăția” lui. Pentru unul sunt banii. Pentru altul este orgoliul. Pentru altul este imaginea pe care vrea să o păstreze în fața oamenilor. Pentru altul este o relație. Pentru altul este telefonul fără de care nu poate sta nici zece minute. Pentru altul este nevoia permanentă de apreciere. Pentru altul este cariera. Pentru altul este o supărare veche. Pentru altul este un păcat pe care îl iubește mai mult decât dorește vindecarea și despre care, fără să spună cu voce tare, Îi transmite lui Dumnezeu: „Doamne, îți dau tot, dar pe acesta lasă-mi-l.”. Și Hristos tocmai acolo bate la ușă. Nu pentru că vrea să ne ia ceva, ci pentru că știe că lucrul acela ne ține pe noi. Aceasta este drama tânărului bogat. El credea că are multe bogății, dar în clipa întâlnirii cu Hristos descoperim că, de fapt, bogățiile îl aveau pe el. Nu el le stăpânea, ci ele îi stăpâneau inima. Și Evanghelia spune atât de simplu și atât de dureros că, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Aici este una dintre cele mai triste imagini ale Evangheliei: un tânăr plecând trist de lângă Hristos.Venise cu o întrebare mare. Întâlnise Răspunsul. Și totuși pleacă. Venise căutând viața veșnică, iar Viața veșnică stătea înaintea lui și îi spunea: „Vino după Mine!”. Dar el nu poate. Și să nu-l judecăm prea repede. Pentru că fiecare dintre noi poartă câte ceva din acest tânăr. De câte ori nu venim și noi înaintea lui Dumnezeu spunând: „Doamne, vreau să fiu al Tău”, iar când Dumnezeu ne cere să iertăm pe cineva, răspundem: „Orice, numai asta nu”? „Doamne, vreau să Te urmez, dar nu-mi cere să renunț la păcatul acesta.” „Doamne, vreau pace, dar vreau să-mi păstrez supărarea.” „Vreau iertarea Ta, dar eu nu vreau să iert.” „Vreau să mă iubești, dar nu-mi cere să iubesc omul acela.” Cu alte cuvinte: „Doamne, vino în viața mea, dar Te rog să nu schimbi nimic.”. Numai că Hristos nu vine în viața noastră ca un obiect decorativ. Hristos vine ca Domn al vieții. Și există un cuvânt extraordinar în răspunsul Mântuitorului: „Dacă voiești...”. Dumnezeu respectă libertatea omului până la capăt. Hristos nu sparge ușa inimii. Nu ne obligă să-L iubim. Nu ne forțează să-L urmăm. Nu-i spune tânărului: „Trebuie!”. Îi spune: „Dacă voiești...”. Un Dumnezeu Care poate totul refuză să facă un singur lucru: să ne oblige să-L iubim. Pentru că iubirea obligată nu mai este iubire.

De aceea, credința adevărată nu este o închisoare. Credința este răspunsul liber al omului la iubirea lui Dumnezeu. Și poate aici este mesajul cel mai important pentru tânărul de astăzi: Hristos nu te vrea sclav. Hristos te vrea liber. Dar libertatea nu înseamnă să poți face orice. Libertatea adevărată înseamnă să nu fii stăpânit de nimic în afară de iubire. Ești liber nu atunci când poți păcătui, ci atunci când poți spune păcatului „nu”. Ești liber nu atunci când poți urî, ci atunci când poți ierta. Ești liber nu atunci când nimeni nu-ți spune ce să faci, ci atunci când nimic din lumea aceasta nu-ți poate cumpăra sufletul. De aceea cred că putem spune unei generații întregi: dragă tinere, dacă Îl cauți pe Dumnezeu, vino așa cum ești. Nu aștepta să devii perfect. Nu aștepta să scapi de toate păcatele ca să intri în biserică. Nu spune: „După ce îmi pun viața în ordine, mă apropii de Dumnezeu.”. Hristos nu spune: „Repară-te și apoi vino.”. Hristos spune: „Vino după Mine.”. Vino cu întrebările tale, cu neputințele tale, cu inima ta care uneori crede și alteori se îndoiește. Vino cu păcatul pe care îl ascunzi, cu frica ta, cu singurătatea ta, cu dezamăgirile tale, cu iubirile tale nereușite, cu planurile tale și cu dorul acela pe care nici tu nu știi să-l numești.

Hristos te cunoaște. Te cunoaște când râzi cu ceilalți și înăuntrul tău îți vine să plângi. Te cunoaște când ai greșit și ți-e rușine să mai ridici ochii. Te cunoaște când te rogi și nu simți nimic. Te cunoaște când te uiți spre viitor și te întrebi: „Ce va fi cu mine?”. Te cunoaște când iubești și nu ești iubit. Te cunoaște când toți cred că ești puternic, iar tu știi cât de fragil ești. Te cunoaște când ai căzut pentru a zecea oară în același păcat și începi să crezi că Dumnezeu S-a săturat de tine. Și tocmai acolo Hristos îți spune:„Ridică-te. Mai mergem.”. Aceasta este una dintre marile minuni ale creștinismului: Dumnezeu nu iubește numai imaginea noastră frumoasă. Dumnezeu iubește omul real. Pe Petru, care promite și apoi se leapădă. Pe Toma, care se îndoiește. Pe fiul risipitor, care pleacă de acasă și își risipește viața. Pe Zaheu, care era prins de bani, dar a avut curajul să se schimbe. Pe femeia păcătoasă, care nu mai avea înaintea oamenilor cu ce să se laude, dar avea lacrimi cu care să vină înaintea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu are loc și pentru tine.

Poate că aici este și diferența dintre Zaheu și tânărul bogat. Amândoi aveau avere. Dar unul, întâlnindu-L pe Hristos, a descoperit că poate renunța la avere pentru bucuria întâlnirii, iar celălalt a plecat trist pentru că nu putea să se desprindă. Problema nu este cât ai în mână. Problema este cât din ceea ce ai ți-a intrat în inimă. Poți să ai puțin și să fii robit de acel puțin. Și poți să ai mult și să rămâi liber. Întrebarea Evangheliei nu este numai: „Ce ai?”. Întrebarea este: „Ce te are pe tine?”. Ce lucru, dacă Hristos ți-ar cere astăzi să-L lași, te-ar face să pleci trist? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o luăm cu noi acasă. Ce mă împiedică să merg până la capăt cu Hristos? Ce nu pot pune în mâna Lui? Orgoliul meu? Banii mei? Telefonul meu? O relație? O dependență? Părerea oamenilor despre mine? Neputința de a ierta? Un păcat? Pentru că acolo unde răspunsul doare cel mai tare, s-ar putea să fie tocmai locul în care Hristos vrea să ne vindece.

Și dacă Îl cauți pe Hristos, caută-L concret. Deschide Evanghelia și citește câteva versete, nu numai citate despre Dumnezeu pe internet. Intră într-o biserică și stai câteva minute în liniște. Nu trebuie să ai întotdeauna cuvinte mari. Poți să-I spui seara doar atât: „Doamne, nu știu să mă rog, dar sunt aici.”. Uneori aceasta poate fi o rugăciune mai adevărată decât multe cuvinte. Spovedește-te sincer. Iartă un om. Cere iertare unui om. Ajută pe cineva care nu-ți poate da nimic înapoi. Închide uneori telefonul ca să-ți poți auzi sufletul. Fă puțină liniște în tine, pentru că Dumnezeu vorbește încet și noi trăim într-o lume care strigă foarte tare. Și, mai ales, nu fugi de Hristos atunci când ai căzut. Aleargă spre El. Nu spune: „Mi-e rușine să mă spovedesc.”. Tocmai de aceea mergi. „Am promis că nu mai fac și am căzut din nou.”. Ridică-te din nou. „Mă rog și mintea mea pleacă în toate părțile.” Adu-o înapoi. „Îl caut pe Dumnezeu și nu-L simt.” Continuă să-L cauți. Sfințenia nu înseamnă că n-ai căzut niciodată. Sfințenia înseamnă că, de fiecare dată când ai căzut, ai învățat spre Cine să întinzi mâna.

Și mai este ceva. Tânărul din Evanghelie Îl întreabă pe Hristos despre viața veșnică. Noi vorbim despre viața veșnică de parcă ar fi ceva care începe numai după moarte. Dar viața veșnică începe din clipa în care omul începe să trăiască împreună cu Dumnezeu. Veșnicia nu este numai ceva ce ne așteaptă. Veșnicia începe aici. Începe când ierți. Începe când iubești. Începe când te rogi. Începe când te ridici din păcat. Începe când Îl lași pe Hristos să intre cu adevărat în viața ta. De aceea nu-I oferiți lui Dumnezeu numai bătrânețea voastră. Nu spuneți: „O să mă apropii de Biserică mai târziu. Acum trebuie să-mi trăiesc viața.”. Dar cine v-a spus că a-L urma pe Hristos înseamnă să nu vă trăiți viața? Cu Hristos începeți, de fapt, să o trăiți. El nu vine să vă fure tinerețea. Vine să o salveze de lucrurile care o îmbătrânesc înainte de vreme: ura, dependența, egoismul, desfrânarea, invidia, deznădejdea, lipsa de sens și sentimentul că nu valorezi nimic.

Hristos nu face din tineri niște oameni triști. Hristos face din oameni oameni liberi. Biserica are nevoie de tinerețea voastră. Nu numai de prezența voastră la slujbe, ci de curajul vostru, de întrebările voastre, de energia voastră, de sinceritatea voastră, de dorul vostru de adevăr. Hristos nu vă cheamă să deveniți copii palide ale altor oameni. Vă cheamă să deveniți ceea ce Dumnezeu a pus în voi dintru început: să iubiți fără să vă fie rușine de iubire, să fiți curați într-o lume care ironizează curăția, să spuneți adevărul într-o lume obișnuită cu măștile, să vă ridicați atunci când ceilalți vă spun că sunteți terminați și să păstrați cerul deschis deasupra vieții voastre. Nu vă temeți să-L căutați pe Hristos cât sunteți tineri. Dați-I anii aceștia în care inima încă știe să ardă, să viseze, să întrebe și să se dăruiască. Nu-I dați lui Dumnezeu numai ceea ce rămâne după ce lumea v-a obosit. Dați-I puterea voastră, visurile voastre, iubirea voastră, întrebările voastre și chiar căderile voastre. Puneți-le înaintea Lui și spuneți-I simplu: „Doamne, iată-mă. Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, dar vreau să fiu al Tău.”.

Poate că aceasta este marea întrebare pe care ne-o lasă Evanghelia tânărului bogat: dacă Hristos ne-ar spune astăzi „Vino și urmează-Mi”, am merge după El sau am pleca întristați? Tânărul din Evanghelie a plecat trist pentru că avea multe avuții. Noi cu ce am pleca? Ce este atât de important pentru mine încât aș prefera să-l păstrez și să-L pierd pe Hristos? Și, mai ales, ce folos să câștig toate lucrurile pe care le doresc dacă, la capătul lor, nu mă mai găsesc pe mine însumi?

Hristos nu-i spune tânărului doar: „Lasă.”. Îi spune mai ales: „Urmează-Mi.”. Aceasta este cheia întregii Evanghelii. Creștinismul nu înseamnă numai renunțare. Dacă ar fi fost numai atât, ar fi fost o povară. Creștinismul înseamnă să lași ceea ce te ține pentru a putea merge după Cineva Care te iubește. Nu renunțăm de dragul renunțării. Lăsăm ceea ce este mai mic pentru a primi ceea ce este mai mare. Lăsăm robia pentru libertate. Lăsăm păcatul pentru vindecare. Lăsăm singurătatea pentru întâlnire. Lăsăm lucrurile care trec pentru Cel Care rămâne. Și poate că, după ani, privind în urmă, vom descoperi ceva minunat: că în toate nopțile în care L-am căutat, în toate întrebările noastre, în toate căderile și ridicările noastre, nu am fost singuri nicio clipă. Pentru că, în vreme ce noi credeam că Îl căutăm pe Hristos, Hristos ne căuta pe noi de mult. Tânărul bogat a venit la Hristos întrebând: „Ce-mi mai lipsește?”. Poate că noi ar trebui să plecăm astăzi din biserică schimbând puțin întrebarea: „Doamne, ce trebuie să las ca să pot rămâne cu Tine?”. Și să avem curajul să auzim răspunsul. Pentru că adevărata bogăție a omului nu este ceea ce strânge în jurul său, ci Cine rămâne în inima lui atunci când toate celelalte trec. Iar dacă în inimă rămâne Hristos, atunci omul, chiar dacă pare că a pierdut ceva, a câștigat totul.

Aceasta este adevărata frumusețe a tinereții: nu să ai toate răspunsurile, nu să ai toate lucrurile și nici să știi de la început toate drumurile pe care vei merge, ci să-L găsești pe Cel pentru Care merită să trăiești toate întrebările și împreună cu Care să străbați, să mergi tot drumul.