Într-o societate modernă, orice formă de activitate tinde să fie instituţionalizată. Dacă milenii de vieţuire umană educaţia s-a făcut difuz, prin pârghii ”naturale”, la un moment dat, din raţiuni pragmatice şi pentru eficientizare, aceasta s-a specializat, a fost preluată de o formă de instituire raţională, structurată, organizată. O dată trecută sub auspiciile unei instituţii, formele vechi de realizare a educaţiei fie s-au re-modelat, în concordanţă cu noile constrângeri, fie au dispărut pur şi simplu. Instituţia, pe lângă faptul că presupune un randament ridicat, produce şi o serie de „pierderi colaterale”: îl „despovărează” pe individ de o serie de sarcini, translează instituţiei ceea ce ar trebui să facă el de fapt, produce o serie de ţesături sociale ce pot scurtcircuita acţiunile avute în vedere. Instituţia are ceva artificial în sine, este o construcţie deasupra umanului (chiar dacă acţionează în numele lui), dar …altfel nu se poate! Mai ales acum, în era performativităţii şi a managementului competitiv.

Sistemul de învăţământ poate fi înţeles ca un subsistem al ansamblului societal specializat în dimensionarea şi structurarea unor oferte educaţionale multinivelare, corespunzătoare mai multor categorii de beneficiari (funcţie de vârstă, interese profesionale, constrângeri materiale, obiective sociale etc.). El presupune un cumul de instituţii organizate ierarhic, o normativitate şi un cadru legislativ, o funcţionalitate efectivă (cu intrări, ieşiri, resurse, efecte, feed-back etc.). În acelaşi timp, sistemul trebuie să permită numeroase deschideri, o permeabilitate la schimbare şi inovaţii care să-i asigure adecvarea permanentă la realităţi. După cum putem observa, sistemul de învăţământ din România a fost supus, în ultimul timp, unor măsuri de reformă succesive, de înnoire structurală şi funcţională. Schimbările au vizat în principal cadrul legislativ aferent, oferta curriculară, reorganizarea unităţilor de învăţământ, perfectarea programelor de formare iniţială şi continuă a profesorilor şi generalizarea învăţământului obligatoriu de 10 ani. De asemenea, măsurile de reformă au impus un proces de descentralizare continuă, legături coerente pe orizontală şi verticală ale tuturor entităţilor sistemului de învăţământ. Totuşi, unele rămâneri în urmă se evidenţiază prin unele studii de diagnoză, precum: organizarea învăţământului se face în funcţie de nevoile sistemului de învăţământ, şi nu funcţie de nevoile societăţii; se observă o reducere a duratei de şcolarizare, în contrasens cu ceea ce se întâmplă în plan european; sistemul de învăţământ se dovedeşte a fi în continuare rigid, cu numeroase note retrograde sau birocratice. La aceste evoluții oarecum generale se pot adăuga și unele note circumstanțiale, ce țin de timpul și deciziile prezentului. Le voi numi doar pe cele care au o etiologie pedagogică (și nu economică, politică etc.): improbabilitate, inconstanță și inconsecvență de ordin legislativ (nu există o predictibilitate pe termen mediu sau lung, nu știm ce ne așteaptă la toamnă, peste un an, doi... ; lucrurile pot evolua în orice direcție), lipsa și trenarea apariției noului cadru de referință, enunțat de noua lege, și din care s-ar deduce și alte componente ale sistemului de învățământ (rescrierea programelor, revizuirea manualelor, restructurarea sistemului și procedurilor de evaluare și examinare); fracturarea sistemului de formare a profesorilor prin încetarea pregătirii didactice (se merge pe lichidarea sistemului actual de formare prin două niveluri) și neanunțarea cadrului de pregătire a personalului didactic prin masterul didactic, prevăzut de legea din 2010; lipsa unui spirit vizionar privind evoluția calificărilor și profesorilor, învățământul fiind în continuare „paralel” cu evoluția pieții muncii; formalismul și birocratizarea excesivă a activităților didactice, managerii și profesorii consumând prea mult timp cu activități nespecifice („vânarea” de punctaje, de certificate, grija față de dosarul personal în detrimentul calității activității didactice etc.).

Sistemul naţional de educaţie se prezintă ca o varietate largă de modele, el fiind diferit de la ţară la ţară şi de la o etapă de timp la alta. El fiinţează ca o construcţie complexă în care liniile de forţă politică, pedagogică, filosofică, valorică, chiar voluntaristă îşi spun cuvântul. Sistemul poartă o marcă, instituie un model (sau un contra-model), el stă sub girul unei ideologii sau chiar al unei personalităţi (vezi, la noi, expresia de „şcoală haretiană”, impusă de un vizionar până acum neîntrecut, Spiru Haret).

Învăţământul trebuie gândit ca un mijloc şi cadru de fasonare a fiinţei, de investiţie în capitalul uman – singura sursă sigură de evoluţie a umanităţii. O colectivitate care ţine la viitorul ei este atentă la felul cum se reproduce, prin educaţie, sub aspect experienţial şi spiritual. Paradoxul acestei investiţii constă în aceea că efectele ei nu evidenţiază direct şi imediat. „Productivitatea” unui sistem nu se decelează ca şi în oricare proces economic. Acumulările de azi pot primi valoare într-un timp şi într-un context slab determinat. „Sămânţa” cunoaşterii poate germina într-un perimetru a-temporal şi a-spaţial, rodul ei ivindu-se mai târziu.

La nivelul comunităţii au loc numeroase interacţiuni sau situaţii educaţionale, dar nu toate se subsumează sistemului de învăţământ. Învăţarea poate să apară şi spontan, în conjuncturile de zi cu zi. Sistemul de învăţământ presupune o articulare de manifestări educogene conştiente şi programate, o interconectare a instituţiilor specializate, un efort susţinut şi continuu de formare şi edificare a fiinţei. În acelaşi timp, sistemul de învăţământ nu fiinţează ca o schemă goală, el dezvoltă o adevărată procesualitate de ordin juridic, didactic, relaţional, decizional. Dacă sistemul de învăţământ este „forma”, la scară macrosocială, a felului în care se asigură educaţia, procesul de învăţământ devine „conţinutul” acestuia. Calitatea unui sistem nu ţine de el însuşi, ci de ceea ce se petrece în interiorul lui!