Iubirea evanghelică în viața de zi cu zi
Să ne aducem aminte că suntem purtători de Hristos chiar și la locul nostru de muncă. Dacă El este prezent în inima noastră, chiar și fără să vrem, această prezență va străluci în jurul nostru.
Tot felul nostru de a fi, toată credința pe care o exprimăm în viața noastră duhovnicească trebuie să se întrupeze în viața de zi cu zi, fie că suntem acasă, la locul de muncă, în timpul liber sau în viața noastră privată. Lucrul esențial de care trebuie să ținem cont este acesta: Dumnezeu l-a creat pe om - pe toți oamenii – după chipul și asemănarea Sa, adică, ca persoane care nu există cu adevărat decât în comuniune de iubire cu ceilalți și nu ca un individ – entitate închisă în cușca propriului egoism - sau ca un număr anonim într-o colectivitate oarecare. Așa că dacă noi îl cinstim pe Dumnezeu, îl cinstim respectându-I chipul, adică tratând orice ființă umană - prieten sau vrăjmaș, simpatic sau antipatic, colaborator sau adversar – precum un frate pe care Hristos l-a iubit atât de mult încât Și-a dat viața pentru el. Orice om este așadar o persoană la mântuirea căreia, în măsura mijloacelor de care dispunem - chiar dacă doar cu un zâmbet - trebuie să contribuim. Dacă avem datoria să mergem să vizităm un criminal întemnițat - „În temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 36) - cu atât mai mult ar trebui să ne intereseze fericirea și împlinirea unui vrăjmaș sau a unui adversar…căci și el a fost creat în scopul îndumnezeirii.
În familie, la serviciu și la biserică, căutăm așadar, fără încetare, să comunicăm unii cu alții, respectând personalitatea celuilalt. Nu pentru a-l domina, nu pentru a-l acapara sau pentru a-l integra într-un grup, asimilându-l, ci pentru a-l iubi așa cum este, sau mai bine zis, pentru ceea ce Dumnezeu l-a chemat să fie. Și aceasta pentru a se putea realiza în mod desăvârșit voia lui Dumnezeu cu el, prin dezvolatrea propriilor daruri în interiorul comunității în care el trăiește.
În familie. Dacă suntem creștini, a-ți iubi părinții, copiii, soțul, soția, fratele, sora, nu înseamnă să cauți să faci tot posibilul pentru a-i poseda, pentru a-i domina, căutând să tragi foloase de pe urma lor sau să-i vrea doar pentru tine. A iubi înseamnă să le dorești dezvolatrea liberă, să cauți să vezi ce le poți oferi - „Mai fericit este a da decât a lua” (Apocalipsă 20,35)-, să-i susții, să-i ajuți pentru a deveni mai buni, pentru a-și îndeplini visele și nu ceea ce am vrea noi să le impunem, pentru a-i consola, a le dărui maximum de bucurie, astfel încât să se simtă iubiți. Iubirea adevărată nu are nimic de-a face cu sentimentalismele; înseamnă să dorești îndumnezeirea celuilalt, pentru că pentru asta a și fost creat. În acest sens nu trebuie nicidecum să uităm să aducem numele membrilor familiilor noastre la Proscomidie - vii sau adormiți - pentru ca Duhul Sfânt să strălucească peste ei în toată săptămâna ce vine. Pomelnciul este punctul de legătură dintre Liturghie și orice persoană pe care o iubim sau pe care avem datoria de a o iubi.
În viața profesională. A munci, pentru un creștin, înseamnă a reflecta o parte din Împărăția cerurilor în realitatea terestră și în materia acestei lumi. Înseamnă a adăuga frumusețe vieții. Indiferent că ești instalator sau măturător de străzi, tot despre a înfrumeseța lumea este vorba. Un zidar creștin este, într-un fel, un iconar. Dacă Evanghelia ne-a dat o anumită viziune asupra a ceea ce reprezintă Împărăția cerurilor, noi încercăm, prin munca pe care o facem, să-i imprimăm amprenta în domeniul unde ne desfășurăm activitatea. Aceasta ar putea fi ambianța pe care un asistent medical caută s-o facă să domnească în spitalul în care lucrează, frumusețea pe care tâmplarul o dă mobilei pe care o fabrică, mica urmă de căldură pe care o secretară încearcă să o facă simțită în biroul său. Oriunde ar lucra, creștinul poate să aducă o mică rază de lumină, un mic colțișor de cer. Este de ajuns pentru asta ca la Liturghia de duminică să asculte cu atenție Apostolul și Evanghelia și să se reflecte apoi la modul în care ar putea aplica cuvântul auzit. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne atinge inima, el ne va schimba viața și ne va schimba și modul de a munci. Pildele pe care ni le dă Hristos, și toată învățătura Sa, sunt întotdeauna legate de viața de zi cu zi.
Orice coleg de muncă - subordonat sau superior - nu este niciodată un număr sau un robot, ci o persoană pe care Dumnezeu vrea s-o mântuiască. El trebuie să ne intereseze ; avem datoria de a căuta să stabilim cu el un contact uman, să-i descoperim grijile, aspirațiile, să schimbăm un zâmbet. Să încercăm cu fiecare ocazie să spargem gheața, să ne scoatem măștile, să depășim limbajul sec profesional, să atingem inima unui necunoscut, să-i facem un mic serviciu celui care ne-a înșelat, să spunem un cuvânt drăguț celui care ne-a rănit, să ne domolim răbdarea, să ne abținem de la a face glume de prost gust, să căutăm să avem pace în inimă și să o facem să domnească și în jurul nostru.
Să ne aducem aminte că suntem purtători de Hristos chiar și la locul nostru de muncă. Dacă El este prezent în inima noastră, chiar și fără să vrem, această prezență va străluci în jurul nostru. Căci a te împărtăși înseamnă a-I permite lui Dumnezeu să creeze legături dintre cele mai profunde între oameni, chiar în mod ființial. Această legătură poate, apoi, puțin câte puțin, să meargă până la nivelul conștiinței și al raporturilor zilnice.
Ceea ce contează până la urmă nu este atât ceea ce facem sau spunem, cât ceea ce suntem. Pomul sănătos nu poate decât să aibă roade bune. Să fim zâmbitori și veseli pentru că Hristos a înviat, împăcați și împăciuitori pentru că am fost iertați și reabilitați. În schimb, dacă sunt morocănos, turmentat, arțăgos, agresiv, intrând în jocul junglei care mă înconjoară, cum aș putea fi eu mărturisitor al lui Hristos ?
În timpul liber și în viața privată. Pentru a-ți putea îndeplini bine sau mai bine sarcina este nevoie să fii destins. Asta nu înseamnă să cauți să culegi plăcere folosindu-te de alții, ci să vezi ce poți oferi într-o prietenie. Creștinul vede întotdeauna în celălalt un scop în sine, niciodată un mijloc. În timpul nostru liber, să căutăm așadar contactul uman și nu plăcerea, bogăția personală care se ascunde în celălalt și nu epiderma. Căutarea epidermei dezumanizează omul.