În momentul judecății particulare, care, după cum spun Sfinții Părinți, se întâmplă la 40 de zile după ieșirea din trup a sufletului, credincioșii nu cunosc consecințele pe care, după moartea lor, cuvintele, îndemnurile și faptele lor le vor avea asupra foștilor contemporani și a urmașilor lor, uneori chiar asupra generațiilor viitoare. În afară de aceasta, sentința dată acum afectează doar sufletul și starea lui, deși acesta a săvârșit binele sau răul dimpreună cu trupul. Astfel, Dumnezeu, în virtutea dreptății Sale, a rânduit, îndată după învierea morților, o nouă judecată care va avea caracter universal, solemn, public și definitiv.

După cum bunătatea și mila lui Dumnezeu este unită cu dreptatea Lui, El anunță iminența judecății Sale, tocmai pentru ca nici unul dintre oameni să nu poată obiecta că n-a știut din timp ce va urma la capătul vieții sale pământești și apoi după învierea trupului, la Parusia Domnului Hristos. Judecata este anunțată nu atât ca să-i înfricoșeze pe oameni, cât mai ales să-i responsabilizeze.

Dacă certitudinea judecății finale a lui Dumnezeu, Care este atotștiutor și drept, este o încurajare pentru cei drepți, ea este totodată o atenționare și o amenințare pentru cei nedrepți. Hristos menționează și despre existența iadului și pedepsele veșnice ale acestuia nu pentru a ne amenința cu aruncarea în iad, ci tocmai pentru a ne feri de chinurile groaznice ale acestuia, îndemnându-ne la cultivarea din belșug a binelui și la evitarea căii întunericului. Amintim în acest sens și de cele precizate de Sfântul Apostol Petru, care îndeamnă pe creștini să se ferească de păcate și să nu șovăie sau să nu se clatine în credință din cauza încercărilor prin care trec, și le amintește de responsabilitatea ce-i așteaptă pe toți la judecata universală: „Dumnezeu știe să scape din ispite pe cei credincioși, iar pe cei nedrepți să-i păstreze, ca să fie pedepsiți în ziua judecății” (II Petru 2, 9; 3, 7).

Sfinții Părinți au încercat să trezească și să cultive în credincioșii care le audiau predicile ori le citeau scrierile, conștiința și convicțiunea că obstacolele urcușului duhovnicesc care sunt patimile, oricât de grave și înrădăcinate ar fi în sufletele oamenilor, este cu putință ca acestea să fie împiedicate și chiar să fie eradicate definitiv. Unul din puternicele remedii ar fi și deasa meditare la ceasul judecății. Aceasta îi ferește pe cei credincioși de multe căderi, de înrobirea viciilor, îi ajută în efortul de ridicare și îmbunătățire continuă, îi încurajează și-i face entuziaști în lucrarea virtuților, sprijinindu-le aspirațiile spre mai bine. Gândul la judecata finală este un antidot potrivit oricărei patimi. Ideea aceasta este exprimată și deSfântul Ioan Hrisostom care, cu impetuozitatea unui temperament vulcanic, subliniază: „Patima necurată ne umple ea de arderile ei ucigătoare? Să ne gândim la aceste flăcări, la aceste grozave braţe ale iadului, la care ne dă judecata fără de nădejde şi fără de ajutor. Dacă limba noastră se gândeşte la oarecare ucidere de om împotriva aproapelui, scrâşnirea dinţilor a celui pedepsit să ni se prezinte în mintea noastră. Sunt uri ucigaşe, certuri nestăpânite care ne umplu şi ne strică inima? Să ne gândim la fecioarele nebune osândite de Tribunalul cel minunat. Într-un cuvânt, să ne gândim că pentru plăceri de o zi, pentru bucurii fugare, noi ne pregătim rele de nereparat acolo unde totul este veşnic”. (vol. Bogăţiile oratorice, p. 277).

Deci, anunțarea judecății particulare și mai cu seamă a celei universale este menită să restabilească ordinea morală tulburată de rău și constituie pentru credincioși, dimpreună cu dragostea filială față de Părintele ceresc, cea mai puternică frână împotriva păcatului și un stimulent continuu al virtuții. Sfinții Părinți ne îndeamnă ca în fiecare zi şi în fiecare ceas să avem înaintea ochilor scaunul de judecată a lui Hristos, întrebându-ne care sunt acele fapte care ne pot da îndrăznire înaintea lui Dumnezeu şi care sunt cele care ne aduc osânda.

Însă, această teamă de judecată și implicit de Dumnezeu Judecătorul nu este înțeleasă de Biserica Ortodoxă ca o atitudine umilitoare, ca cea a unui sclav față de stăpânul său care-i evaluează munca, obediența, deprinderile și conduita, ci expresia dorinței ardente a credinciosului de a nu supăra, prin păcat, pe Bunul Părinte ceresc, fiind de fapt teama copilului bun de a nu-și supăra părintele iubitor. Totuși, în cazul în care creștinul, știindu-se pasibil sau supus greșelii, nu poate îndepărta cu totul din inima sa teama moștenită de la protopărintele Adam cel căzut, el o poate însă învinge prin iubirea desăvârșită față de Dumnezeu și față de aproapele, căci „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica”. (I Ioan 4, 18).