Ne este hărăzit, în acest context al globalizării, să trăim vremuri neprielnice pentru conservarea valorilor tradiționale românești, valori ce sunt elemente esențiale identității naționale. Lumea este într-o continuă dinamică. Procesul de integrare globalistă are un impact agresiv asupra culturii, spiritualității, limbii, obiceiurilor, tradițiilor ce sunt fundamentul istoriei naționale. 

Consecință a fenomenului de globalizare și secularizare este scăderea dramatică a natalității și plecarea tinerilor din țară, pentru a-și câștiga traiul. Schimbarea mediului socio-cultural schimbă sistemul de valori, influențând identitatea tinerilor.

Parohia Văratec nu a fost și nu este ocolită de acest fenomen. Este un sătuc mic și s-a dezvoltat în paralel cu Mănăstirea Văraticului. De fapt, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, aparținea mănăstirii. Am preluat parohia în urmă cu 24 de ani. La acea vreme, încă mai vuia satul de larma copiilor. Răspunsurile la Sfânta Liturghie erau alcătuite dintr-un cor în care vocile îngerești erau evidente. 

Mărturisesc cu amărăciune în suflet că, de atunci, din cauza circumstanțelor vremelnice, plecărilor din țară, an de an nașterile de copii sunt tot mai rare și multe case rămân pustii. Totuși, nădăjduiesc la Domnul Hristos într-o revigorare, având ca motivație „lada de zestre a bunicii”, adică dorul după bucata de cer românesc și brazda de pământ de acasă, dorul după sărbătorile noastre sfinte: Nașterea Domnului și Sfintele Paști. Dorul după aceste comori – mărturie a celor plecați din țară – este chinuitor, precum nostalgia după raiul pierdut.

Povața bunicii este la fel pretutindeni, pentru că apelativul de bunic sau bunică vine de la bunătate (de multe ori sunt numiți Bunul sau Buna), iar această povață este deosebit de importantă pentru societate. Și-mi vine-n minte o povestioară care se potrivește și care lămurește perfect.

Celebrul cancelar german Otto Bismark, după înființarea Imperiului German, în care a fost inclusă și parte din Polonia, a început procesul de deznaționalizare a acestui popor. Dorind să verifice efectele acestei decizii, a făcut o inspecție în orașul Posen. În școli se preda exclusiv în limba germană. Într-o zi, opri pe stradă un băiat de vreo 9 ani și îl întrebă:

– Micuțule știi nemțește?

– Da, domnule!

– Știi „Tatăl nostru”?

– Știu, domnule!

– Zi-l!

Băiatul a luat poziția de drepți și a început să rostească cu glas tare, dar fără suflet, pe nemțește, „Tatăl nostru”.

– Foarte bine, zise cancelarul

Mulțumit, voia să plece. Dar deodată îi fulgeră ceva prin minte:

– Îl știi și în limba polonă?

– Da, domnule!

– S-auzim!

Băiatul a căzut în genunchi și, scoțând pălăria, a unit mânuțele, a ridicat ochii spre cer și cu o voce lină, blândă, a început rugător, din adâncul inimii: „Tatăl nostru Care ești în ceruri…” și celelalte cuvinte sfinte ale rugăciunii, iar când a pronunțat: „și ne izbăvește de cel rău”, lacrimile erau să-l năpădească.

Bismark, încremenit, l-a întrebat: 

– Cine te-a învățat „Tatăl nostru” în poloneză?

– Bunica, răspunse băiatul.

Asta fac și bunicile noastre de veacuri! Așa își transmit credința și dragostea de țară! Așa își învață nepoții! Ele sunt urmașele și proiecția dumnezeieștilor Bunici și Sfinți Părinți Ioachim și Ana și a celorlalte femei și mame din Sfânta Scriptură. Ele sunt cele care au menținut jarul aprins al sfintei noastre credințe ortodoxe pe altarul neamului românesc pentru că le vorbesc nepoților în „limba vechilor cazanii”.

Odată ce te-ai născut, devii nepot; este o condiție naturală, dar bunică, mamă... ești numai dacă îți e dat de Dumnezeu. 

În primul, rând trebuie să plecăm de la credința în Domnul Hristos, aur curat, turnat în tiparul sufletului acestui popor de însuși Sfântul Apostol Andrei. Nu putem deveni oameni cu valențe spirituale deosebite fără credință. Valoarea unui popor sau a unui om, spunea marele savant Simion Mehedinți, este dată de nivelul de cunoaștere a Evangheliei.

Și acum, mă întreb: ce ne-am fi făcut noi, ca neam, dacă o bunică ca doamna Oltea nu l-ar fi îndemnat pe Sfântul Ștefan cel Mare să continue lupta din iulie 1476 de la Războieni? Sau o bunică nu l-ar fi dus pe copilul Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton, de unde a primit hrana spirituală iar în inimă imnul vecerniei „Lumină lină...”, care l-a însoțit toată viața? Sau dacă Sfântul Ioan Iacob Hozevitul nu ar fi avut o bunică vrednică care să-i insufle credința puternică în suflet? Sau dacă o Safta Brâncoveanu, soția ultimului dintre Brâncoveni, ce își doarme somnul de veci la Mănăstirea Văraticului, nu ar fi avut o venerabilă bunică, care să îi fi semănat în inimă credința, dragostea, spiritul altruist ce a condus la actul filantropic de neegalat în România? Sau dacă orbul de la Sâmbăta de Sus, Părintele Arhimandrit Teofil, nu ar fi avut-o pe bunica lui care, de mic copil, îi punea degețelul pe zona embrionară a bobului de grâu, sugerându-i că este chipul lui Hristos și, din acest motiv, este păcat să aruncăm pâinea? Sau dacă o Zoe Dumitrescu Bușulenga, care și-a petrecut ultima parte a vieții la Văratec, nu ar fi avut un bunic preot și o bunică din partea mamei la Mărășești, bunici care i-au sădit în sufletul de copil, credința și sacralitatea valorilor acestui neam – ajungând să spună că apelativul de mamă covârșește toate titlurile academice? Șirul exemplelor poate continua la nesfârșit, dar voi vorbi și despre alte bunici, mame din parohia mea. Oricum, din mărturisirile marilor personalități din spațiul laic și clerical, rezultă că amprenta spirituală a bunicii rămâne imprimată în memorie pe tot parcursul vieții. Este o nostalgie plăcută, care revine aievea în mintea noastră, „icoana firavei bunici din frageda-mi pruncie”.

Bunicile își urmează firea naturală și astăzi în comunitate, poate într-un număr mai redus, din cauza mobilității populației. Mai sunt și situații în care bunicii sunt aduși de nepoți la biserică, pentru a umple golul lăsat de regimul trecut. Desigur, sunt excepții.

Cum să nu mi se umple sufletul de bucurie când văd fericirea bunicilor care îi aduc de mână pe nepoții plecați la oraș sau prin cele străinătăți, în vacanțe sau sărbători, la Sfânta Liturghie, pentru a-i împărtăși!? 

Să vezi cum le poartă mânuțele lor mici cu blândețe, pentru a-i învăța să facă semnul Sfintei Cruci și închinatul la sfintele icoane. Pe fețele lor se așază o pace sufletească ce rămâne peste veacuri, o împlinire, știind că nepoții sunt în comuniune cu cerul. Este o creditare a vieții veșnice, iar plecarea celor mai în vârstă dincolo de timp devine mai ușoară. Citesc în ei încrederea că fiii și nepoții lor vor deveni oameni buni – atâta timp cât sunt în legătură cu Biserica. Astfel, iubirea față de Dumnezeu și cele sfinte rămâne singurul testament nepieritor din generație în generație, dăruit din iubire, din care ne hrănim întreg neamul. E ca o „lumină din lumină”!

Cum să nu mi se umple sufletul de bucurie și cum să nu mulțumesc Domnului Hristos când văd cum, în ultimii ani, bunicuțele scormonesc în lada de zestre și cu mândrie își îmbracă nepoții în port național, începând cu Taina Sfântului Botez sau pentru Taina Sfintei Cununii, iar în marile sărbători ele însele, împreună cu soții, îmbracă straiele strămoșilor noștri? Este o imagine autentică românească sinonimă cu Ortodoxia și atunci îmi zic că Dumnezeu ne iubește din plin și că acest neam nu va pieri!

Parohia Văratec este în proximitatea mănăstirii al cărei parfum duhovnicesc a atras, de-a lungul veacurilor, toată floarea culturii române. Este și în prezent un magnet spiritual. Aici și-au stabilit reședința sau domiciliul diverși oameni, începând de la nivel academic, universitar, până la oameni simpli. Sunt dornici și iubitori de Liturghia tihnită a unei parohii la sat. Bineînțeles, nu în totalitate. Iar pentru a fi mai edificator, voi prezenta pilde de credință, dragoste și nădejde a unor bunici din cadrul parohiei de la nivelul omului simplu până la nivel universitar.

Voi începe cu omul simplu, o femeie fără școală, dar plină de virtuți a căror roade se văd și astăzi. Nepoții acestei femei sunt astăzi oameni în vârstă, trecuți de 70 de ani. Sunt pildă de credință, hărnicie, omenie. Sunt prezenți la toată activitatea liturgică a Bisericii. La fel au fost și părinții lor, săteni cuminți și credincioși. Tatăl a mers pe front și s-a întors nevătămat. Ei toți au primit această credință, dragostea pentru biserică, respectul pentru cele sfinte și preot de la mătușa Marița, care s-a stins din viață în 1968. M-am gândit să o dau de exemplu pe această bătrână ale cărei povețe pornite din sufletul ei curat sunt de o mare profunzime. Sunt sfaturi simple, dar rodul este la a treia și chiar la a patra generație pe care o găsesc în biserică. Această femeie care, cu siguranță, primise aceste învățături din adâncimea sufletească de veacuri a țăranului român, învăța pe tinerele femei astfel: să își învețe pruncii de mici rugăciunea potrivită în raport de vârstă – „Înger, îngerașul meu” și „Tatăl nostru”, dar să se roage cu ei în genunchi, cu mânuțele împreunate în fața sfintelor icoane. Să mulțumească lui Dumnezeu pentru bucata de pâine și apă și pentru sănătatea părinților. Pentru a purta respectul față de părinți sau bătrâni, să vorbească cu copiii folosind dulcele apelativ de „mata”. Să îi spună copilului așa: „Dă-mi mata o cană cu apă sau adu-mi mata un braț de lemne de la trunchi” și, astfel, copilul se va lua după mamă, o va imita, iar această formă de politețe populară se va întipări în mintea lui și niciodată nu se va adresa tatălui său necuviincios cu Bă! sau cu Tu!, nici oamenilor mai în vârstă. O pedagogie simplă, dar genială și de bună creștere. Această formulă de adresare era iubită și folosită de Mihai Eminescu de multe ori în cercurile elitiste, fără a se rușina. Era o formulă deprinsă de la bătrânii satului botoșănean pe care îi căuta cu ardoare în copilărie. Mătușa Marița, pe lângă sfaturile de iubire de țară și recunoștință pentru sângele vărsat în războaie, dădea și sfaturi practice tinerelor femei. Sunt multe de spus despre virtuțile acestei bunicuțe, dar mă limitez aici, pentru a mai da un exemplu de credință.

O altă bunică, femeie simplă cu doar șapte clase, mamă a șapte copii, dintre care doi au murit, și a numeroși nepoți, pe care am cunoscut-o personal ca fiică duhovnicească, a făcut un lucru demn de apreciat și de învățat pentru alte mame. Unul dintre fiii săi a fost ofițer de poliție. La terminarea școlii militare, în vremea vechiului regim, fără cunoștința acestuia, a desfăcut dosul reverelor de la uniforma militară și a introdus în fiecare câte o iconiță cu Maica Domnului și Pruncul Iisus. Acest lucru i l-a descoperit în prag de pensionare. Și, cu lacrimi în ochi, i-a spus: „Să știi, fiule, că toată cariera ta ai purtat în uniformă icoana Măicii Domnului care te-a ocrotit. Să îi mulțumești întotdeauna, până la sfârșitul vieții tale!”. Iată ce poate să facă o mamă, ce gest extraordinar! Femeia a trăit cu frică, ca nu cumva fiului ei să i se întâmple ceva rău și să se îndepărteze de Dumnezeu.

O altă mărturie vrednică de laudă este familia unui profesor universitar ieșean stabilit cu domiciliul în parohia mea. Oameni în vârstă, trecuți bine de șaptezeci de ani, cu nepoți și strănepoți. Sunt pildă de credință pentru toată parohia. Și-au sărbătorit acum câțiva ani împlinirea a 50 de ani de căsnicie. Moment marcat tipic creștinește, de slujba în biserică, unde au mulțumit lui Dumnezeu cu multă recunoștință pentru binefacerile primite în dar de la Domnul Hristos pe parcursul vieții. Și acum participă la toată activitatea liturgică a Bisericii, iar datorită conduitei lor de bună-cuviință sunt îndrăgiți de întreaga comunitate. Sunt oameni care au bucurie în suflet și, de fiecare dată când le vin copiii sau nepoții, îi aduc la Sfânta Liturghie. Doamna cunoaște tot tipicul slujbelor pe de rost și o aud murmurând. De multe ori, în glumă, îi zic că, dacă uit ceva, îmi este un sufleor de nădejde.

Ce poți să aștepți mai mult, când vezi în unii oameni atâta credință, bună-cuviință și cum transmit urmașilor valorile spirituale și identitare ale acestui neam? Să mulțumim Domnului pentru toate!

De astfel de oameni avem nevoie, pentru ca ceilalți din jurul lor să prindă putere duhovnicească, să abordeze viața cu mult curaj și nădejde în Dumnezeu.

Acum se pune problema: ce facem noi pentru a întoarce poporul la valorile fundamentale românești? Avem nevoie de „lada de zestre a bunicii”, avem nevoie de modele de credință, de moralitate, de bună-cuviința bunicilor de altădată. Eu, personal, mă întorc la marele pedagog creștin al neamului, academicianul Simion Mehedinți, care spunea așa: „Nu poate statul ce poate face satul”. Acesta este și motivul pentru care nu am dorit să păstoresc la oraș, acolo unde se simt mai mult decât în mediul rural dezrădăcinarea și locul în care se pierd treptat valorile care ne țin puternici în această lume plină de nonsens și încercări!

Prin urmare, ca preoți, pe lângă păstorirea turmei spre câștigarea mântuirii, avem un rol extraordinar și de mare responsabilitate în această problemă. O asemenea temă este de o mare importanță în programul de cateheză din parohii cu prezența tinerilor. Să le vorbim că prezentul se datorează trecutului, pentru a ști cine suntem ca neam! Să căutăm să le dezvoltăm o conștiință axiologică. Să prezentăm jertfa de sânge a bunicilor. Este inacceptabil să ne renegăm valorile pentru care și-au vărsat sângele. Avem datoria să nu uităm! Altfel, vom fi aspru judecați de generațiile viitoare pentru nevrednicie. 

Acest popor merită să își câștige locul glorios între națiuni, pentru că a supraviețuit cu nădejdea în Dumnezeu. Să le amintim mereu și de căsuțele în care au trăit bunicii noștri și care astăzi au rămas puține. De încăperile decorate cu păretare, covoare țărănești pe pereți, de mirosul de busuioc de la icoane, de ștergarul de in curat țesut de mâini neobosite și așezat deasupra icoanelor, de candela aprinsă, de straiele populare ce ne definesc apartenența la zone geografice românești, de tot ce înseamnă bună-cuviință. Bineînțeles, trăim alte vremuri, dar valorile sunt aceleași și trebuie conservate și promovate. Să nu ne înstrăinăm sufletele spre pierderea lor, ci să trezim în ele dorul după bunătatea bunicilor! 

Și, nu în ultimul rând, cel mai important aspect de care trebuie să ținem cont noi, preoții, este să formăm fiecare, după puterea harică și sufletească, pe tinerele mame de a căror viitor depinde soarta țării. Ele sunt primul pedagog. De la ele pleacă binele sau răul în viață. Căci, mai presus de toate, copiii văd Raiul încă din pântecele mamei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii”. Să le cinstim pe mame, căci durerile lor pregătesc viitorul neamului! 

(Preot Ciprian Ipate, Parohia Văratec – Protopopiatul Târgu Neamț, județul Neamț)