Pentru al doilea an consecutiv, un aşa-zis “calendar ortodox gay” a fost lansat recent pe piaţă, oripilând opinia publică din ţară şi străinătate, prin imaginile blasfemiatoare la adresa bisericii ortodoxe şi a slujitorilor ei.

Calendarul cu pricina a fost realizat – cum altfel?! – printr-o înşelăciune, căci modelele care apar în fotografii nu au ştiut că imaginile vor fi editate în photoshop şi publicate apoi în calendarul cu pricina. De asemenea, ”preoţii sunt inexistenţi. Ei au fost adăugaţi ulterior în photosop. Nu ar fi acceptat nimeni să pozeze lângă nişte preoţi”, a declarat unul din modele. Mai mult decât atât, modelele sunt decise să-l acţioneze în judecată pe organizatorul înşelătoriei, care le-a afectat imaginea.

Opinia publică din străinătate a primit însă, prin intermediul publicaţiei “The Huffington Post“, o altă informaţie din partea autorilor calendarului, şi anume că modelele masculine care apar dezbrăcate în calendar ar fi membrii unei comunităţi care luptă pentru drepturile homosexualilor, pentru căsătoriile între homosexuali şi pentru libertatea exprimării şi egalitate. Ca urmare, presa tabloidă engleză s-a întrecut în terfelirea imaginii României, prin titluri care mai de care mai calomnioase: Preoţii ortodocşi români se dezbracă pentru un calendar gay, ca să aducă bucurie şi speranţă (Daily Mail) sau Calendar gay incendiar cu preoţi ortodocşi români (The Huffington Post).

Pe pagina care promovează calendarele basfemiatoare se spune că imaginile prezintă “preoţi în afara tiparelor”, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, din diferite părţi ale Europei de Est, care “îşi mărturisesc cele mai ascunse secrete într-un alt fel de calendar religios”. Imaginile calendarului sunt descrise de realizatorii acestuia drept “fotografii artistice seducătoare cu preoţi ortodocşi şi invitaţii lor”.

Încă de anul trecut, Patriarhia Română a reacţionat prompt faţă de campania de denigrare a preoţilor ortodocşi  români, precizând că “imaginile indecente cu fotomodele care pozează drept preoţi ortodocşi din mai multe ţări denotă intenţia vădită de calomniere şi defăimare a slujitorilor ortodocşi din partea autorilor care doresc să promoveze şi să justifice propria lor ideologie.”

Un caz asemănător de profanare a simbolurilor religioase (infracţiune sancţionată, de altfel, în toate statele de pe continentul european) este cazul “Pussy Riot”, gruparea satanistă care s-a remarcat, anii trecuţi, prin sexul în grup practicat în instituţii publice, masturbare pe străzile Moscovei ori profanarea altarelor bisericii, toate purtând amprenta unei forme de „artă protestatară”. Sub pretextul respectării drepturilor omului şi a libertăţii de expresie, orice formă de satanism – manifestată, în mod “democratic”, prin profanarea bisericilor, a cimitirelor, a obiectelor de cult ori a imaginii preoţilor – este considerată… manifestare artistică, neputând fi sancţionată de nicio instanţă supremă. Dar fără scăpare în faţa adevăratei Instanţe Supreme Divine!

Pentru creştinii ortodocşi români, scandalul calendarelor blasfemiatoare ar trebui să ridice o serie de întrebări. Care sunt limitele libertăţii de exprimare? Ce se întâmplă atunci când libertatea de exprimare aduce atingere altor drepturi, cum ar fi dreptul la respectarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie? Într-o societate democratică nimeni nu este împiedicat să îşi exprime opiniile sale personale, majoritare sau minoritare. Dar libertatea de exprimare ar trebui, oare, să fie utilizată ca un drept de a aduce atingere sentimentelor religioase ale altor persoane?

Articolul 30 din Constituţia României prevede că “libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (art. 1), dar “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (art. 6).

Totodată, art. 382 din Codul Penal prevede că infracţiunea de “profanare a unui lăcaş sau a unui obiect de cult, aparţinând unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Calomnierea slujitorilor ortodocşi români prin promovarea calendarului homosexual reprezintă apogeul unui şir de acţiuni defăimătoare la adresa Bisericii noastre. La începutul lunii decembrie 2005, lumea creştină din România a protestat faţă de punerea în scenă, la Iaşi, a piesei “Evangheliştii”, începând cu P.F. Teoctist şi Monseniorul Robu, care au acuzat-o pe autoare de blasfemie. Mai mulţi actori au refuzat să joace în această piesă, oripilați de amploarea blasfemiei. De asemenea, Patriarhia Română a condamnat apariţia în decembrie 2007, în librăriile din ţară, a cărţii “Versetele satanice“, scrisă de prozatorul britanic de origine indiană Salman Rushdie, conducerea BOR considerând că lucrarea lezează valorile spirituale şi simbolurile religioase ale poporului român.

Sentimentul religios a fost dintotdeauna factorul cel mai de seamă în viaţa popoarelor, libertatea religioasă aflându-se în interdependenţă cu celelalte drepturi. Însă sistemul juridic actual tinde să modifice percepţia asupra dreptului la religie, care nu mai este prioritar, spre exemplu, faţă de practicarea homosexualităţii, definită ca drept al omului. Aşa se face că, în conflictul dintre un drept la exprimare religioasă şi un drept al unor persoane pe baza orientării sexuale sau a identităţii de gen a acestora, prevalează ultimele.

În faţa tuturor acestor provocări, oare cum se va împăca obligaţia morală a tuturor creştinilor de a se opune păcatului strigător la cer al homosexualităţii, atunci când directivele de apărare a propagandei LGBT, de recunoaştere pe cale oficială a căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex şi a dreptului acestora de a adopta copii vor fi introduse şi în legislaţia naţională?