Preasfinţia Sa a atras atenţia, în cuvântul de învăţătură, asupra unei realităţi foarte dureroase, anume că „atunci când Dumnezeu Se smereşte, omul devine arogant”: „Pasajul evanghelic (Marcu 10, 32-45) citit în cadrul Sfintei Liturghii ne dezvăluie o atitudine reprobabilă a apostolilor Iacov şi Ioan faţă de atitudinea pe care Dumnezeu o are, întotdeauna, faţă de om. Ni se spune că cei doi ucenici I-au cerut să îi aşeze pe unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Sa. Nici măcar nu au adresat o rugăminte, ci li s-a părut că li se cuvine. Atunci când vrem să obţinem ceva, anumite privilegii, încercăm, pe cât ne stă în putinţă, să fim extrem de eleganţi, să avem o atitudine de smerenie, tocmai în ideea de a obţine ceea ce cerem. (...) Atunci când Dumnezeu Se smereşte, când Se mărturiseşte nouă înşine, spunându-ne cât de mult ne iubeşte şi că Se jertfeşte pentu noi, omul devine arogant. Fără a generaliza, întreaga istorie a umanităţii cred că poate fi cuprinsă în această constatare. Cu cât Dumnezeu se smereşte mai mult, cu atât omul devine mai arogant”.