Lupta de la Războieni

Reportaj

Lupta de la Războieni

    • Lupta de la Războieni
      Lupta de la Războieni

      Lupta de la Războieni

Lupta de la Războieni (iulie 1476; județul Neamț) Era evident că marele Mahomed al II-lea nu putea accepta o rușine așa cum fusese cea de la Vaslui. Domnitorul Moldovei a apelat la sprijinul monarhiilor creștine din statele europene de a-l susține împotriva agresiunii otomane. În ziua de 6 iunie 1475 puternica cetate genoveză din Crimeea - Caffa - este cucerită de turci care și-au impus suzeranitatea asupra Hanatului Crimeei. Odată cu transformarea Hanatului Crimeea în stat vasal Porții otomane, tătarii de aici vor constitui un permanent pericol pentru frontiera de est a Moldovei. La sfîrșitul anului cade ultima poziție importantă din Crimeea - Mangopul, localitatea de baștină a Mariei, soția lui Ștefan cel Mare, care era apărată de 300 de ostași trimiși de Domnitor. În fața eminentului atac otoman, Ștefan cel Mare recunoaște (12 iulie 1475) suzeranitatea regelui Ungariei, obligîndu-l să-l ajute cu oaste împotriva tuturor dușmanilor în afară de regele Poloniei, iar Matei Corvin se obliga să-l sprijine pe domnitorul Moldovei în lupta antiotomană. De aceasta dată, Mahomed al II-lea decide să ia problema în propriile mâini și să scape de incomodul domnitor moldovean. Astfel, la 13 mai, 1476, sultanul pleacă din Adrianopol în fruntea unei armate de-a dreptul uriașe, 150.000 de oameni, cărora Laiotă Basarab (domnul Țării Românești) le promisese ajutorul a încă 12.000 de munteni. Între 10 și 25 iunie 1476 armata otomană forțează trecerea Dunării fără a întîmpina vreo rezistență, înaintînd apoi pe valea Siretului. Pentru a dispersa concentrarea armatei lui Ștefan, sultanul otoman ordonă tătarilor din Crimeea să atace, concomitent cu ofensiva turcă, hotarele de est ale Moldovei. În aceeași lună, tătarii trec Nistrul înaintînd spre Suceava. Invadatorii tătari sînt însă învinși la 12 iunie de către răzeșii moldoveni și se retrag înapoi peste Nistru. Ștefan se vede din nou singur în fața Imperiului Otoman. Fără să dispună de rezervele uriașe de oameni de care se bucura Mahomed, el strânge doar 20.000 de oșteni. 20.000 în fața a peste 160.000 de turci. Singura soluție este întărirea unui fort la Pârâul Alb, sau Valea Albă, acolo unde Ștefan își masează mica armată. Cum a procedat și în cazul unor bătălii anterioare, Ștefan cel Mare a recurs la tactica pămîntului pîrjolit și distrugerea punctelor strategice care erau în calea inamicului. În consecință s-au luat măsuri energice pentru evacuarea populației și a bunurilor în regiuni mai bine apărate. Ștefan cel Mare ademenește armata otomană spre tabăra fortificată de la Valea Albă, care din punct de vedere tactic oferea condiții favorabile pentru desfășurarea unei bătălii de apărare. Spre uimirea lui Mahomed, voievodul moldav atacă primul, la 25 iulie, și chiar reușește să respingă primele valuri ale turcilor (Ștefan cel Mare întreprinde un atac asupra avangărzii turcești conduse de Suleiman-Pașa, care este învinsă și nevoită să se retragă). În această situație otomanii, printr-o grupare de spahii, trec la atac. Ostașii lui Ștefan cel Mare se retrag organizat în fortificația de la Valea Albă. În aceeași zi folosind tactica de mai multe linii, domnitorul își reorganizează așezarea strategică în teren, situînd în prima linie pedestrimea, iar în interiorul taberei cavaleria, care avea ca misiune să contraatace în caz dacă otomanii ar fi reușit să străpungă prima linie. Sultanul Mehmed al II-lea ordonă pedestrimii sale să execute lovitura frontală în timp ce cavaleria otomană ataca din ambele flancuri avînd ca scop să-i încercuiască pe moldoveni. În ziua de 26 iulie 1476, după o apărare eroică, a fost respins cu mari pierderi atacul otomanilor. Ca răspuns, sultanul a introdus în luptă ienicerii care erau considerați elita oastei otomane. Aflat într-o situație incertă, sultanul a pornit personal în atac, reușind cu pierderi mari să străpungă apărarea și să înfrîngă oastea lui Ștefan. Numărul turcilor era însă uriaș („câtă frunză și iarbă“ cum spun cronicarii), iar Ștefan se vede nevoit, într-un final, să se retragă, lăsând în urmă un număr mare de morți dintre proprii săi oșteni. După părerea cronicarului polon Jan Dlugosz, moldovenii ar fi avut 200 de morți și 800 de prizonieri în timp ce otomanii ar fi pierdut 30 000 de oameni. Sultanul este sigur de victorie și se îndreaptă spre Suceava, cetatea de scaun, acolo unde eșuează în fața apărătorilor conduși de Șendrea, cumnatul lui Ștefan. Hotinul, apărat de starostele Vlaicu, rezistă și el. Neamțul, aflat în grija hatmanului Arbore iese învingător în luptele cu Mohamed. Cât despre Chilia și Cetatea Albă, turcii nu se mai gândesc să le cucerească. O furtună puternică le distrusese o mare parte a flotei din Marea Neagră. Și astfel, cuceritorul Bizanțului, se întorcea din Moldova neînvins, dar fără să fi cucerit nimic, hărțuit din spate de noua oaste a lui Ștefan, asemenea unui fugar și nu unui învingător, așa cum se pretindea.