Mănăstirea Arbore are hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“ și este situată în localitatea Arbore, județul Suceava, România. 

În 1503 Luca Arbore, unul dintre marii boieri ai lui Ștefan cel Mare, sfetnic de seamă al lui Bogdan al III-lea și tutore al lui Ștefăniță Vodă, cel care în 1497 a apărat cu curaj Cetatea Sucevei timp de trei săptămâni împotriva asediului polon, cel care începând din 1486 a fost portarul Sucevei aproape 40 de ani, a ridicat un paraclis la Curtea sa situată pe valea râului Solca. În 1523 „în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ștefan Vodă (Ștefăniță Vodă) au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fi aflat cu hiclenie“ (Grigore Ureche). Luca Arbore a fost înmormântat în ctitoria sa. Chivotul de mormânt al ctitorului (în pronaos) este apreciat ca cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina.

Mănăstirea Arbore a fost construită din cărămidă și piatră extrasă de la carierele din zonă. Cu plan dreptunghiular la exterior (fără turlă) și fals-trilobat în interior (absidele sunt două nișe arcuite în grosimea zidurilor laterale), biserica are o formă nemaiîntâlnită până atunci la ctitoriile epocii. Silueta deosebit de elegantă a construcției este accentuată de prelungirea pereților spre vest cu cca 2,5 metri și unirea lor la partea superioară prin arcadă, obținându-se astfel un spațiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. 

Două blocuri de piatră, lângă mănăstire, atrag atenția: în bortele lor anume adâncite s-au pregătit neasemuitele culori ale bisericii Arbore. Frescele interioare și exterioare au fost realizate în 1541 în stil bizantin, de meșterul moldovean Dragoș. Frescele interioare sunt remarcabile prin arta portretului: portretele lui Luca Arbore și membrilor familiei sale din tabloul votiv, portretul Sfintei Maria, al împăratului Constantin cel Mare, etc. Pictura interioară a fost serios afectată în secolele XVII-XVIII când edificiul, supus vitregiilor istoriei, a rămas fără acoperiș. Tablourile votive (în pronaos și naos) înfățișează totuși deslușit pe ctitor și familia sa în două ipostaze, figurile fiind profund portretizate laic. 

Sfinții și sfintele (în pronaos) au adesea nimburile în relief și aurite, semn al opulenței caracteristice fruntașilor feudalității locale, chiar într-o perioadă de permanente conflicte cu Poarta otomană împotriva căreia se invocă victoria, simbolic, în Cavalcada Sfintei Cruci (pronaos). 

Compoziția dă nota specifică picturii murale din Bucovina. Pictura exterioară este opera lui Dragoș Coman din Iași chemat la 1541 de Ana, fiica lui Arbore, să zugrăvească biserica. Artistul dovedește geniu: umblat pe multe meleaguri străine, el inovează, are o viziune nouă față de înaintași, reușește o sinteză îndrăzneață între elementele orientale și occidentale bine integrată totuși în tradiție. Se păstrează canonic Imnul acatist (la miazăzi), dar Asediul Constantinopolului capătă substanța real-istorică (asediul perșilor din anul 626); reprezintă doar o aliniere formală impusă de moment, opțiunea antiotomană a pictorului fiind evidențiată prin actualizarea Cavalcadei (în interior). Drumul magilor, Maica Domnului și alte scene denotă o înclinație spre peisajul stâncos, pe un fundal preponderent verde, ca și la Judecata de Apoi unde găsește unele soluții proprii de fluidizare a mișcării personajelor. 

În Cinul de pe absidă, printre sfinții martiri figurează și apărătorul de moarte, Cristofor, cu pruncul Iisus pe umăr; este o imagine unică și neobișnuită pentru Moldova, influență a picturii murale din țările catolice. Proba de geniu a zugravului rămâne însă decorul fațadei de apus. În marea cavitate unde se fac îndeobște pomeni și parastase, întregul perete pare o imensă carte de miniaturi. La nici o altă mănăstire nu găsim un asemenea ansamblu de miniaturi considerat de altfel drept cel mai bine realizat din toată pictura epocii Ștefan cel Mare - Petru Rareș. 

Întâlnim și aici pe Adam arând, pe Eva torcând (în Geneză), mesenii de la Ospățul Sfântului Gheorghe sunt așezati și cu spatele la privitor (amplasament străin bizantinismului, introdus de Renașterea italiană), redarea peisajului, a stâncilor în speță, trimite spre Giotto, dar personajele au o mișcare mai firească, "trăiesc" evenimentul - pe același fond verde întunecat. Și tot aici artistul se dovedește curajos: la trecerea de pe un zid pe altul, așează capul balaurului într-o scenă și coada în alta (aducerea balaurului). Tranșant, Dragoș Coman introduce în pictura bisericească unul dintre cele mai laice monumente de artă moldovenească.