Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (comuna Cetățeni, Județul Argeș, România; Hram: Adormirea Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii) Mănăstirea Cetățuia se află cocoțată pe un pisc muntos, departe de lumea dezlănțuită. Pe Valea Dâmboviței, între Târgoviște și Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetățuia“ sau „Dealul lui Negru Vodă“. Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca și pe valea pârâului Cetățuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste românești, între secolele XIII și XVIII. Aici s-au nevoit mulți sihaștri cu viață sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Acestă vale, străbătută de apele pârâului Cetățuia ce se îndreaptă spre contopirea cu apele Dâmboviței, este numită de localnici, Valea Chiliilor. Valea aceasta se numește de sute de ani „Valea Chiliilor“, din cauza numărului mare de sihaștri trăitori aici. Și astăzi se văd multe urme ale peșterilor sfinților sihaștri de odinioară. Una dintre podoabele deosebite ale Bisericii noastre străbune spre care își îndreaptă atenția cercetătorii din țară și din străinătate, dar mai ales credincioșii, este și Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă, cea care stă mărturie a tradiției creștine milenare a poporului român. În timp ce în alte locuri (M-ții Buzăului de ex.) bisericile rupestre pot fi reconstituite doar prin presupuneri, având la bază puține date materiale, există însă un grup de biserici rupestre care și-au menținut până azi funcțiile de Altar al Domnului situate într-un fel de triunghi tainic, într-o nișă ecologică ocrotitoare a obiceiurilor, datinilor și tradițiilor românești. Este vorba de zona Muscelului, iar bisericile rupestre în funcțiune sunt: Corbii de Piatră, Nămăești și Cetățuia Negru Vodă; zonă în care s-au găsit dovezi materiale certe care atestă că strămoșii noștri erau - așa cum se spune adeseori - creștini înaintea creștinismului. Mănăstirea Cetățuia este situată la 22 de kilometri sud-est de orașul Câmpulung Muscel, pe șoseaua națională Câmpulung-Târgoviște-București, pe frumoasa vale a Dâmboviței, între satele Cetățeni și Cotenești. De la șoseaua principală și până la mănăstire, drum parcurs pe jos, se face aproximativ jumătate de oră. În acest locaș cu numele Cetățuia lui Negru Vodă, își vor găsi refugiul la liniștea zidurilor și laolaltă în rugăciune cu sihaștrii, Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Țepeș, Mihai Viteazu, Matei Basarab la 1634, Constantin Șerban Vodă la 1658, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la 1690, din a carui poruncă s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stâncă; Stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775; primul rege al României Carol I, ce a vizitat în câteva rânduri ruinele vechii cetăți. În tradiția locului se spune că pe culmea abruptă de piatră ce se înalță între râul Dâmbovița și pârâul Cetățuia a existat o cetate de rezistență de pe vremea ocupației romane. Cetatea ar fi fost loc de refugiu și pentru legendarul domn al Țării Românești Negru Vodă, care își avea aici și o peșteră de taină numită până astăzi „Peștera lui Negru Vodă“. De la această cetate și-au luat numele atât muntele cât și satele dimprejur. Cu privire la ctitorul bisericii rupestre, Virgil Drăghiceanu consideră că ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Nicolae Alexandru apare În al treilea strat din fresca din naos. Însă tradiția locală susține că adevăratul ctitor a fost Negru Vodă. Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă este renumită, atât pentru Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului și de Izvorul Vindecător, care picură în altarul bisericii doar câteva luni pe an, cât și pentru moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul. Sfântul Cuvios Ioanichie Schimonahul este unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Se crede că acesta era cu metania din Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă. Râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, Sfântul Ioanichie a trăit în peștera sa mai bine de 30 de ani, vreme în care acesta nu a văzut chip de om, numai ucenicul său aducându-i pâine și apă, o dată pe săptămână. Cu trecerea anilor, numele Sfântului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. În primele decenii ale secolului al XX-lea, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, binemirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau sapate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638“. Pe peretele de piatră, sfântul și-a cioplit doar numele și anul adormirii sale, spre veșnică pomenire. Moaștele au fost mutate, cu mare evlavie în biserica mănăstirii. Acestea sunt singurele moaște întregi ale unui sfânt cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele noastre.