Mănăstirea Cocoș (România, județul Tulcea) Mănăstirea Cocoș se află la 6 kilometri distanță de comuna Niculițel și la aproximativ 35 de kilometri vest de orașul Tulcea. Mănăstirea are drept hramuri Pogorârea Sfântului Duh (biserica mare) și Sfântul Ierarh Nicolae (paraclisul). Mănăstirea este așezată într-un loc retras, la poalele unui deal învăluit în mireasma pădurilor de tei. Odată, demult, de pe acest deal s-a auzit într-o noapte cântecul unui cocoș sălbatic însoțit de o bătaie de toacă. Călugării spun că acest cântec se mai aude și astăzi, uneori. Prima atestare documentară a unui așezământ religios în acest loc este din anul 1679, când aflăm despre existența unui schit de sihaștri, prădat de invaziile vremii. Mănăstirea Cocoș există din 1833, ctitori fiind călugării Visarion, Gherontie și Isaia din Mănăstirea Neamț, care au trecut pe la Muntele Athos, înainte de a se opri aici. Ei au venit până la Isaccea, unde s-au și așezat. Aceștia au cumpărat o bucată de pământ și au construit o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle și fără clopote, respectând legile musulmane de atunci. Această biserică, cu reparații făcute în timp, a dăinuit până în 1910 când a fost demolată. Pe locul fostului Altar a fost așezată o troiță pentru aducere aminte. Pentru că era nevoie de un locaș mai mare și mai trainic, părintele Visarion, devenit arhimandrit și stareț al mănăstirii, construieste în 1853 o nouă biserică din piatră și cărămidă, cu cheltuiala unui mocan ardelean înstărit care, călugărindu-se, a donat mănăstirii întregul său avut. Prima biserică a avut hramul „Sfânta Treime“. După Războiul de Independență s-au construit și cele 3 turle ale bisericii. Din 1862 până în 1884 urmează ca stareț Daniel; în timpul stăreției sale se ridică clopotnița masivă și monumentală înaltă de 30 m, existentă și astăzi. Tot Daniel a construit clădirea chiliilor dinspre vest din fața bisericii, în stil oriental, un pridvor și cerdac pe ambele părți, acoperite cu olane. În 1909 devine stareț arhimandritul Roman Sorescu, călugărit la Ciolanu și în 1910 termină construcția din partea de răsărit unde azi este stăreția, paraclisul, bucătăria și trapeza. La 1 septembrie 1911 se pune temelia noii biserici, ale cărei ziduri nu sunt afectate de cutremurul din 28 mai 1912. Lucrată de pietrari italieni după planurile arhitectului bucureștean Toma Dobrescu, este terminată în 1913. Odată cu începerea războiului în 1916, o mare parte din cei 86 călugări care existau în 1914 au plecat împreună cu starețul, luând cu ei majoritatea obiectelor de valoare pe care la întoarcere nu le-au mai adus în totalitate. Cutremurul din 1940 a avariat puternic biserica. Incendiul din 27 iulie 1946 a ars clopotnița, topind și clopotele. Lucrările de restaurare au început în 1954 și s-au terminat în 1956, în timpul păstoririi episcopului Chesarie Păunescu. Au fost restaurate și chiliile din vest. Sunt instalate în clopotniță două noi clopote de 500 kg și 375 kg. În anul 1971, pe teritoriul comunei Niculițel, în apropierea mănăstirii, săpăturile arheologice au adus la lumină o criptă care adăpostea moaștele a patru sfinți mucenici, primele descoperite pe teritoriul țării noastre. Aceștia sunt creștini martiri din secolele III-IV: Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos. La doi ani de la descoperirea lor, Sinodul Bisericii Ortodoxe a decis ca moaștele celor patru să fie depuse în patru racle, la Mănăstirea Cocoș din apropiere. La 17 ianuarie 1973 sunt aduse în mănăstire și așezate la loc de cinste în biserică, într-o frumoasă raclă ca o mărturie incontestabilă a credinței strămoșești. Prăznuirea acestor martiri se face în fiecare an la data de 4 iunie.