Mănăstirea Dobrovăț este o mănăstire de călugări amplasată în satul Dobrovăț-Ruși din comuna Dobrovăț (județul Iași) și este ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, acesta murind înainte de finalizarea construcției. Mănăstirea se află la o distanță de 25 de kilometri sud-est de Iași și la 35 de kilometri nord de Vaslui, într-o fostă poiană înconjurată de codri seculari, pe malul pârâului Dobrovăț. Ansamblul Mănăstirii Dobrovăț a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004 fiind alcătuit din următoarele 4 obiective: - Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ - datând din anul 1503-1504 - Biserica paraclis „Sfântul Gheorghe“ - datând din anul 1607 - Turnul clopotniță - datând din anul 1743 - Zidul de incintă Viața monahală în codrii Dobrovățului a existat înainte de construirea bisericii lui Ștefan cel Mare. În apropiere de locul unde se află astăzi mănăstirea, a ființat în secolul al XV-lea un vechi schit de lemn a lui Giurgiu Călugărul, cu hramul „Schimbarea la Față“, unde viețuiau câțiva călugări sihaștri. La data de 27 aprilie 1503, după cum precizează pisania aflată pe zidul bisericii, s-a început construirea bisericii Mănăstirii Dobrovăț, ctitorită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504). Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a înzestrat cu cinci sate mănăstirea, care era păstorită pe atunci de părintele Pahomie. Domnitorul a murit la 2 iulie 1504, înainte de terminarea construcției. Construcția a fost finalizată în anul 1504, în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517), lăcașul de cult fiind pictat în perioada 1527-1531, în vremea lui Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546). Biserica a fost pictată în frescă, în stil bizantin, atât pe interior, cât și pe exterior. Între pronaos și naos se află camera mormintelor (gropnița), aici fiind pictat sinaxarul (sfinții de peste an). Printr-un document din 26 martie 1651, la elaborarea căruia și-au dat acordul mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, episcopii și membrii Sfatului Domnesc, voievodul Vasile Lupu (1634-1653) a închinat Mănăstirea Dobrovăț către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Domnitorul a justificat această închinare prin faptul că Mănăstirea Dobrovăț se afla părăsită de călugări și într-o stare de ruină. Mănăstirea Dobrovăț a fost prădată de tătari în anul 1658. Ulterior, familia boierilor Racoviță a transformat-o în necropolă, aici aflându-se șapte pietre funerare cu chenare și inscripții între 1664 și 1685. Boierii Racoviță au efectuat lucrări de restaurare a complexului monahal după anul 1663. Mănăstirea a trecut apoi prin noi perioade de restriște. Rușii stabiliți la sud-est de Dobrovăț în timpul luptelor din septembrie 1739 dintre Imperiul Otoman și Imperiul Țarist au jefuit mănăstirea de toate odoarele scumpe aflate aici. De asemenea, Eteria care a fost implicată în Revoluția din 1821 a produs prejudicii mănăstirii. În anul 1851, la inițiativa egumenului Acachie, biserica este supusă unei intervenții dictată de moda epocii (de inspirație rusească). Bolțile naosului și pronaosului au fost sparte pentru a permite construirea a câte unei turle în zid, în formă de bulb de ceapă. Deasupra gropniței a fost construită o turlă falsă din lemn, acoperită cu tencuială. În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Dobrovăț a fost scoasă de sub tutela Mănăstirii Zografu, iar călugării greci au plecat. Lipsită de sursele sale de venituri, mănăstirea a decăzut. Aici a fost instalată o pușcărie (în perioada 1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903) și în cele din urmă o școală de agricultură (1903-1930). Cu timpul, pictura bisericii s-a degradat, astfel că în anul 1907 se puteau distinge doar portretele ctitorilor zugrăvite pe tabloul votiv din naos. Între anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice, aflată sub președinția lui Nicolae Iorga, a patronat restaurarea picturii bisericii. Deși, regele Carol I al României a reînființat Mănăstirea Dobrovăț prin decretul regal din 14 mai 1913, abia în anul 1930 a putut fi populată de călugări, Ministerul Agriculturii și Domeniilor cedând în acel an clădirile în care funcționa școala de agricultură și 44 hectare de teren. Dobrovățul a funcționat ca mănăstire de călugări doar până în anul 1948, când în complexul monahal s-a stabilit din nou o școală și un atelier de împletit coșuri din răchită. Începând din anul 1970, biserica ștefaniană și paraclisul lui Simion Movilă au fost administrate de Mitropolia Moldovei și Sucevei sub forma unor biserici parohiale. În perioada 1974-1976, au avut loc lucrări ample de restaurare ale bisericii sub conducerea arhitectei Ioana Grigorescu, urmărindu-se să se redea monumentului înfățișarea sa originală din epoca ștefaniană. Cu această ocazie au fost înlăturate cele trei turle, iar biserica a fost acoperită cu o învelitoare unitară din tablă de cupru. S-a început restaurarea zidului de incintă, dar lucrările au fost brusc întrerupte de desființarea în 1977 a Direcției Monumentelor Istorice. În anul 1990, Dobrovățul și-a redobândit destinația inițială de așezământ monahal, cu obște de maici. Începând din anul 1992, are obște de călugări. Restaurarea complexului mănăstiresc a fost reluată abia în anul 1994, fiind începute lucrările de consolidare ale turnului clopotniță, lucrări care sunt și în prezent în curs de desfășurare.