Mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor“ (Bocșa, Caraș-Severin, România) Pe șoseaua Timișoara -Reșița, la intrarea în Bocșa Vasiova, se desprinde drumul care duce spre Ocna de Fier. La mai bine de 1 km se află Mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor“. Numele vine de la un izvor de apă curată și rece care astâmpăra nu numai setea trupească, ci și cea sufletească. Lucrul acesta este adeverit de numeroasele binefaceri de care s-au bucurat cei care „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste“, au băut apa din acest izvor. Așa a apărut gândul, în conștiința unor oameni de bine, de a ridică o mănăstire pe aceste meleaguri în care să se păstreze rânduielile vieții monahale, venind în același timp și în sprijinul credincioșilor care duminică de duminică umplu biserica mănăstirii pentru a asculta Sfânta Liturghie. Din generație în generație s-a transmis o relatare care susține că minerul Alexe Perian și-a redobândit vederea după ce s-a spălat pe ochi la izvorul pomenit. Drept recunoștință, în anul 1850 împrejmuiește izvorul cu un zid de piatră. Urmașii săi au ridicat o capelă care pe parcursul anilor a ajuns locul mult căutat de credincioși și suferinzi, de toate naționalitățile, ce veneau ca pelerini de la mari depărtări în ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie. Istoria acestui schit începe cu credinciosul Nicolae Dragila din Reșita Română. Om cu stare materială, donează în 1897 o parte din averea sa Mănăstirii Călugăra (de lângă Ciclova Montană) pentru a se înființa un institut pentru educarea fetelor, iar alta pentru ridicarea unei mănăstiri pe valea Gladinova. Inițiativa este sprijinită de credincioși. Dar în anul 1902 trece la cele veșnice. Dorința lui este întâmpinată cu multă dăruire de ieromonahul Macarie Guscă, originar din localitatea Calnic (Reșita). Piatra de temelie a mănăstirii s-a pus în ziua de 15 mai 1905 de către protopopul din Bocșa, Maxim Popovici, înconjurat de un sobor de preoți. Prin purtarea de grijă a părintelui Macarie Guscă, cu sprijinul sculptorului Petru Oancea din Vasiova, zidarii și credincioși au muncit cu abnegație, asa încât în numai trei luni biserica era gata pentru târnosire. Biserica este construită dintr-un zid în forma de cruce, compartimentată în altar, naos și pronaos. Catapeteasma este sculptată în lemn de stejar, frumos ornamentată în filigran cu motive ornamentale ortodoxe: vița de vie cu struguri. Biserica are două turle mari ridicate deasupra pridvorului care dau impresia unei catedrale. Sfințirea s-a făcut în ziua de 19 iulie 1907 de către arhiereul Filaret Musta, asistat de protosinghelul Traian Bădescu, viitor episcop al Caransebeșului. În 1938, din inițiativa Episcopiei Caransebeșului, s-a construit o clădire cu etaj, care adăpostea chiliile maicilor, atelierele de țesătorie, covoare, stofe și tricotaje. Un rol important l-a avut părintele Vichentie Mălău, viețuitor în obștea mănăstirii Sihăstria. A fost trimis aici pentru a întări activitatea spirituală și pastorală în rândul credincioșilor. În anul 1958, ca urmare a decretului 403 al guvernului comunist, mănăstirea a fost inchisă, fiind transformată ulterior în casă pentru copii cu nevoi speciale. Au mai rămas câteva maici care se ocupau de îngrijirea bisericii, adăpostindu-se în arhondaric. În anul 1984 este numit preot slujitor și conducător al mănăstirii părintele Olivian Blindu. Abia după 1989, prin osteneala neprecupețită a părintelui Ieronim Stoican și a maicii starețe Filofteia Nistor, clădirea a fost retrocedată mănăstirii. Frumusețea duhovnicească a slujbelor, corul măicuțelor și ospitalitatea lor îl fac pe orice credincios care calcă pragul mănăstirii să se simtă mai întărit duhovnicește pentru a face față problemelor cu care se confruntă în viața de zi cu zi, atât în planul vieții materiale cât și în cel al vieții spirituale.