Sinaxa monahală a debutat cu rugăciunea de binecuvântare, după care părintele arhimandrit Damaschin Luchian a suţinut referatul „Împlinirea/Formarea călugărului astăzi“. În prima parte a comunicării, părintele conferenţiar a arătat care sunt persoanele responsabile în faţa lui Dumnezeu de formarea unui călugăr: „Un călugăr nu se formează singur. El are nevoie să fie ajutat. Trei sunt persoanele cele mai responsabile în faţa lui Dumnezeu de formarea unui călugăr: în primul rând, părintele stareţ sau maica stareţă, care, dincolo de atribuţiile administrative, este, prin excelenţă, părintele duhovnicesc sau maica duhovnicească a obştii, apoi este duhovnicul, care se îngrijeşte îndeaproape de creşterea monahului, prin Taina Sfintei Spovedanii şi prin călăuzirea duhovnicească, şi, nu în ultimul rând, naşul de călugărie. Chemarea la monahism este un mare dar, un semn de dragoste al lui Hristos faţă de monah şi la care acesta se cuvine a răspunde tot cu dragoste. Datoria unui bun povăţuitor este şi aceea de a-l face conştient pe ucenic că Hristos este Cel Care l-a chemat tainic şi de aceea mai întâi pe El, pe Hristos, se cuvine să-L iubească. Dacă povăţuitorul se interpune între ucenic şi Hristos, iar ataşamentul faţă de povăţuitor este unul excesiv, chiar bolnăvicios, ucenicul nu creşte duhovniceşte şi uneori se pot crea probleme foarte mari. Un călugăr de formează, apoi, în sânul unei obşti. O obşte închegată, unită, care merge bine duhovniceşte va ajuta pe novice. Dimpotrivă, caracterul smintitor al unor vieţuitori sau o rânduială a mănăstirii care nu încurajează un spirit de familie duhovnicească poate îngreuna formarea unui călugăr sau îl poate chiar deforma. În cuvintele Sfântului Apostol Pavel găsim faptul că «tovărăşiile rele strică obiceiurile cele bune» (I Corinteni 15, 33)“. Spre finalul referatului, părintele arhimandrit Damaschin Luchian a răspuns la întrebarea „Astăzi, un călugăr se formează şi se împlineşte altfel decât altădată?“: „Formarea unui călugăr bun se face în timp, nu dintr-odată. Această formare de durată implică multă răbdare din partea conducătorilor de obşti monahale. Fratele nou şi călugărul creşte, dar are şi momente de poticnire, are nevoie de ridicare, de cuvânt înţelept când părăseşte uneori corabia mănăstirii şi de braţe deschise când se întoarce cu pocăinţă. «Ce faceţi voi în mănăstire?», a fost întrebat un călugăr. «Cădem şi ne ridicăm», a răspuns acesta. Dacă fiecare suflet e scump în ochii lui Dumnezeu, cu atât e mai responsabil fiecare părinte stareţ sau maică stareţă de felul cum cumpăneşte între exigenţă şi îngăduinţă, între fermitate şi răbdare, în atitudinea sa de părinte faţă de fiii săi din mănăstire: «Turma se păstoreşte şi cu băţul, dar şi cu fluieraşul» (Părintele Paisie Olaru). Un călugăr se formează şi se împlineşte astăzi altfel decât altădată? Legea lui Dumnezeu şi chemarea monahului au rămas aceleaşi. Ele nu se schimbă. Oamenii da, se schimbă de la o generaţie la alta. Înainte, erau de mare folos bătrânii mănăstirii, cu ani mulţi de experienţă monahală, al căror chip şi viaţă impunea respect şi dorinţă de imitare. La fel, înainte, un frate sau o soră care intra în mănăstire era ajutat/ajutată de formarea pe care o primea în familie, iar rânduiala mănăstirii se mlădia pe bunele deprinderi de la părinţii credincioşi. Este îmbucurător faptul că şi astăzi există astfel de familii, dar nu atât de multe ca în alte vremi. În plus, societatea în sine, mai ales utilizarea în exces a tehnologiei, mai mult deformează pe tineri decât îi formează. Aşadar, novicele aduce cu sine în mănăstire duhul şi patimile lumii în care a trăit, dar acest novice se cere a fi format, chiar dacă poate cu mai mult efort, pentru a fi viitorul bun călugăr de mâine“.

„Aveţi o misiune foarte frumoasă!“

După susţinerea referatului, a urmat un bogat cuvânt de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Părinte Pimen, legat de diferitele aspecte prezentate şi de probleme ale monahismului de azi, precum şi intervenţiile participanţilor. Într-o atmosferă caldă, de unitate, s-a accentuat faptul că e nevoie de modele vii şi de urmarea rânduielilor monahale. Fără ascultare deplină, tăierea voii şi sinceritate nu se poate forma un monah. De asemenea, stareţul, respectiv stareţa, trebuie să aibă foarte multă răbdare cu cei care intră în viaţa monahală.

Amintind de figuri luminoase şi formatoare de monahi de la mănăstirile Neamţ şi Putna, Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen a spus celor prezenţi: „Aveţi o misiune foarte frumoasă! Nădăjduim ca Dumnezeu, dragostea desăvârşită, să ne ajute să înţelegem ceea ce nu am înţeles până acum. Mănăstirile au un rost dumnezeiesc în perioade de criză“.

Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, a insistat pe necesitatea conservării patrimoniului - biserici, mănăstiri, obiecte - şi predării lui către urmaşi: „Mănăstirile au contribuit la formarea poporului şi la bunul mers al neamului. Sunt rădăcinile noastre, certificatul de naştere al acestui popor. Aici am trăit, aici suntem şi aici trebuie să rămânem, cu valorile noastre. Să sprijinim societatea, pe tineri în mod special, prin cuvânt şi prin faptă“. Între propunerile făcute s-a aflat şi organizarea unei sinaxe cu stareţii şi duhovnicii mănăstirilor, după Sărbătorile de iarnă, şi organizarea unei tabere de iconografie, pentru vieţuitorii mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor care doresc să deprindă arta pictării icoanelor.

În Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor funcţionează 46 de mănăstiri şi schituri. Mănăstirea Putna sărbătoreşte în acest an 550 de ani de la punerea pietrei de temelie de către Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Tot în acest an, a fost canonizat Sfântul Iacob Putneanul, cel care a tipărit primul Abecedar din Moldova şi a înfiinţat prima şcoală din mediul rural din Moldova.