Întreaga sa activitate a stat sub semnul eclesialului, conştient fiind că dacă în pacient suferă Hristos, atunci în doctor lucrează acelaşi Hristos. Domnia sa a înţeles medicina ca pe un dar primit de la Dumnezeu, însă a fost conştient de faptul că acest dar se dă numai celor capabili de o mare iubire faţă de semeni; celor care pot înţelege şi trăi intensitatea suferinţei lor. De altfel, domnia sa a înţeles, în cel mai înalt grad, în ce constă măreţia muncii sale în lupta cu boala şi cu moartea, transformând profesiunea domniei sale într-o ofrandă pentru viaţă, ofrandă primită de la Dumnezeu şi întoarsă cu generozitate semenului pe care l-a abordat cu solicitudine maximă.

Niciodată nu a despărţit şansele vindecării de şansele mântuirii, domnia sa fiind un credincios prin excelenţă. A fost conştient de darul pe care i l-a conferit Dumnezeu, motiv pentru care misiunii sale i-a dat întotdeauna un sens util omului, iar actul său medical a purtat mereu amprenta sacralităţii.

Prin modul în care şi-a format colaboratorii şi discipolii, ca medic, ca director şi ca secretar de stat, graţie cursurilor de specializare în sănătate publică efectuate în Belgia, Olanda și Grecia, domnia sa a obţinut încrederea şi recunoştinţa lor.

A slujit prin medicină cultul înaintaşilor care au contribuit la evoluţia ascendentă şi armonioasă a domniei sale, astăzi risipiţi în pământ, dar şi în timp. I-a venerat şi i-a avut ca model pentru modul în care au purtat pe umerii lor destinul acestei profesiuni, dar fără a se fi prăbuşit sub greutatea acesteia, până într-acolo încât spitalul i-a devenit un altar cu care şi-a identificat toată fiinţa sa.

Prin tot ceea ce a făcut, a transformat competenţa profesională într-o primă formă de onestitate faţă de cel în suferinţă. L-a descifrat pe Dumnezeu prin mijloacele ştiinţei sale, cinstindu-L astfel cu iubire necondiţionată prin intermediul celor pe care i-a vindecat şi i-a salvat de la moarte.

Munca domniei sale i-a fost leac împotriva oricărei deznădejdi, stimulent şi scut în faţa neliniştilor sale profesionale. Căci profesiunea sa de credinţă a fost întotdeauna respectul, mai ales faţă de omul aflat în suferinţă, dovedind astfel că nu există medicină – ca de altfel orice act cultural – fără participare, respectiv implicare sufletească.

Domnia sa şi-a consumat viaţa asemenea unei epopei trăite printre oameni, făurindu-şi existenţa ca o combinaţie unică de măiestrie, caracter şi inteligenţă, existenţă în care dialogul dintre adevăr şi frumos a conferit trăire sufletului său.

Într-o lume insensibilă şi anomică, aşa cum este lumea prin care trecem, omenirea are nevoie să cultive modelul unor astfel de personalităţi arhetip, care şi după moarte să vegheze pe cei în suferinţă.

Aşadar, moartea sa fizică nu i-a răpit şi existenţa sa spirituală, mai ales că în viaţă a fost o persoană eminamente religioasă. Frecventa biserica, cu precădere Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou”, unde îşi avea şi părintele duhovnicesc la care se spovedea şi se împărtăşea în fiecare post de peste an. Era atât de legat fiinţial de Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou încât, în timpul mandatului său de director, Spitalul Județean de Urgențe din Suceava a primit numele acestui sfânt.

Nădăjduim că sufletul domnului doctor Cristian Anton Irimie va fi aşezat acolo unde el şi-a dobândit locul binemeritat încă din viaţă, căci prisosul de bunătate, duioşie şi empatie pe care le-a dăruit celorlalţi, îndeosebi bolnavilor, l-a făcut să urce treptele desăvârşirii duhovniceşti. Şi dacă a semănat cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera, primind răsplata de la Dumnezeu (cf. II Corinteni 9, 6).

Fie ca domnia sa să se adauge cetei doctorilor şi taumaturgilor care au inaugurat deja Împărăţia lui Dumnezeu!

Veșnica lui pomenire din neam în neam şi condoleanţe distinsei sale familii!

† C A L I N I C

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților