Existenţa structurilor eclesiale în regiunea Moldovei este însă una cu mult mai veche. Roadele apostolatului Sfântului Apostol Andrei, “cel întîi chemat” la apostolie de către Mântuitorul Iisus Hristos au existat şi în primul mileniu creştin. Cele mai multe vestigii istorice însă s-au pierdut, după trecerea populaţiilor migratoare peste aceste ţinuturi.

În milieniul al doilea, însă, mărturiile sunt evidente. Se ştie că în Moldova erau numeroase aşezări cu o populaţie ce împărtăşea credinţa creştină "de ritual grecesc", adică ortodoxă, încă din secolul al XIII-lea, populaţie românească (walaşi) ce-şi desfăşura viaţa religioasă într-un cadru organizat, aşa după cum rezultă din scrisoarea Papei Grigore al IX-lea trimisă în 1234 principelui maghiar Bela.

În acest document se afirmă existenţa mai multor "episcopii schismatice" (de fapt ortodoxe), între care şi episcopatul Milcoviei, numit al cumanilor, a cărui autoritate se extindea şi asupra "Ţării de Jos". Precizăm însă că este vorba de o organizare bisericească din perioada anterioară constituirii statului feudal independent, dar care pune în evidenţă atât existenţa predominantă a elementului etnic românesc în timpul ultimelor valuri migratoare, cât şi caracterul ortodox al creştinătăţii sale.

În secolul următor, se formează statul medieval Moldova, ca rod al unei „descălecări” a unui conducător roman venit de peste munţi, din Maramureş, în secolul al XIV-lea, voievodul Bogdan. Ca şi în cazul Ţarii Româneşti, naşterea statului moldovean este strâns legată de înfiinţarea unei mitropolii ortodoxe, chiar dacă de data aceasta domnitorul şi boierii au avut de înfruntat mai multe oprelişti înainte de a obţine recunoaşterea Mitropoliei din partea Patriarhiei din Constantinopol. Strădaniile lor au fost încununate printr-o victorie de mare însemnătate pentru afirmarea identităţii tânărului stat.

Pe teritoriul Moldovei existau cnezate şi voievodate ce căzuseră sub stăpânirea cumanilor şi mai apoi a tătarilor (după marea invazie de la 1241) care ameninţau să cucerească regatul Ungariei. Pentru a le putea face faţă, regele maghiar Ludovic cel Mare a înfiinţat între Siret şi Carpaţi o „marcă” de apărare, sub conducerea unui voievod român din Maramureş pe nume Dragoş. Însă întemeierea Moldovei ca stat independent este datorată „descălecării” unui alt conducător, pe nume Bogdan. Încă din vremea când era în Maramureş, el era pomenit în documentele cancelariei ungare ca „infidel” şi chiar „infidel notoriu”, adică necatolic. Voievod de credinţă ortodoxă precum alţi conducători români din Transilvania, Bogdan s-a opus convertirii la catolicism pe care doreau să o impună atât regele cât şi papa, acesta fiind unul dintre motivele plecării sale din Maramureş. La 1359 el a trecut împreună cu familia şi apropiaţii săi de partea cealaltă a Carpaţilor, silind pe urmaşii lui Dragoş să părăsească ţara şi întemeind o nouă domnie. Mai târziu însă, sub presiunea Ungariei şi a Poloniei, fiul lui Bogdan, Laţcu, a fost nevoit să se convertească la catolicism, o episcopie catolică fiind înfiinţată la Siret în anul 1370. Soarta ţării va fi hotărâtă sub urmaşul acestuia, marele domn Petru Muşat (1375-1391) care, deşi căsătorit cu o nobilă poloneză, a reuşit cu multă abilitate să evite asimilarea în sfera catolică, devenind un mare apărător al ortodoxiei în această regiune. El a extins şi întărit domnia, aşezând scaunul domnesc la Suceava, unde a ctitorit biserica „Mirăuţi”.

Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei

În timpul domniei lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru organizarea ca mitropolie a Bisericii din Moldova şi recunoaşterea ei de către Patriarhia de la Constantinopol. Doritor să întărească independenţa domniei prin numirea unui ierarh apropiat al domnului, Petru Vodă a cerut mitropolitului ortodox al Haliciului să hirotonească doi ierarhi pentru Moldova: pe Iosif, rudă cu el, ca mitropolit şi pe un altul numit Meletie ca episcop. Domnitorul s-a izbit însă de împotrivirea Patriarhului Antonie al Constantinopolului, care ţinea să trimită în Moldova un ierarh grec, supus tronului ecumenic. De aceea, în jurul anului 1391, Patriarhul Antonie a luat iniţiativa numirii unui mitropolit grec, cu numele Teodosie, care însă, venind în Moldova în timpul domniei lui Roman, fratele lui Petru Vodă, n-a fost lăsat să-şi ocupe tronul, fiind nevoit să se întoarcă la Constantinopol. Atunci patriarhul a numit un alt ierarh grec, Ieremia, ceea ce i-a nemulţumit şi mai mult pe moldoveni, care l-au trimis şi pe acesta înapoi. Supărându-se, patriarhul grec a aruncat atunci anatema asupra întregii ţări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi pe credincioşi.

Această situaţie a continuat sub domnia lui Ştefan Muşat (1394-1399), care a trimis la Constantinopol solie şi scrisori de împăcare, dar s-a lovit din nou de refuzul Patriarhului Antonie. Acesta a trimis pe Mitropolitul de Militene în Moldova, fără ca acesta să-i poată convinge pe moldoveni. Într-o tentativă ulterioară, patriarhia a trimis un alt ierarh, Mitropolitul Mihail al Betleemului, dar nici acesta nu a reuşit să obţină rezultatele dorite, ridicându-se totuşi anatema asupra clerului Moldovei. Este de amintit că, între timp, Mitropolitul Ciprian de Kiev (aflat la Moscova) s-a oferit să restabilească ordinea prin includerea Moldovei în marea mitropolie a Kievului. Patriarhia Ecumenică a respins însă propunerea, susţinând că aceasta trebuie sa aibă propriul mitropolit, numit de Constantinopol.
Împăcarea cu Patriarhia şi recunoaşterea definitivă a Mitropolitului Iosif, cel rânduit de la început, au loc odată cu urcarea la domnie a evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400-1432). Din fericire, lucrurile au fost înlesnite şi de alegerea unui nou patriarh la Constantinopol, Matei, care a înţeles pericolul prelungirii acestei situaţii în contextul ofensivei catolice din acea vreme, care ar fi putut transforma Moldova într-o simplă regiune vasală a Poloniei. Patriarhul Matei a primit favorabil solia lui Alexandru cel Bun şi, printr-o Gramată (scrisoare) patriarhală din 26 iulie 1401, Mitropolitul Iosif a fost în sfârşit recunoscut ca mitropolit al Moldovei, un moment de mare biruinţă pentru tânărul stat Moldova.

Înfiinţarea Mitropoliei Moldovei şi existenţa încă de la început a unui mitropolit român pe tronul Mitropoliei Moldovei confirmă pe de o parte determinarea lor în a păstra credinţa ortodoxă nealterată şi de a respinge asalturile catolice în Moldova, dar şi dorinţa românilor de a avea ierarhi hirotoniţi din neamul lor.

Bibliografie: Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, vol. I.