Istoria este o operă de selecţie pe baze morale, chiar dacă nu se observă la prima vedere. (Dinu Pillat, „Aşteptând ceasul de apoi”)

În fiecare zi, în drum spre birou, trec prin parcul din centrul oraşului. Am astfel dureroasa ocazie de a-i vedea pe liceeni zbătându-se, tot mai slab, în plasa tot mai întinsă şi mai necruţătoare a Culturii morţii.

Îi văd îmbrăţişaţi, pregătindu-se cu fervoare să-i mai facă morţii un copil, la clinica de avorturi. Îi văd sorbind din sângele ei negru ambalat sub formă de băutură răcoritoare. Îi văd trăgând adânc în piept respiraţia morţii, din ţigările fumate până la filtru. Totul cu căştile pe urechi, pentru că acolo pulsează inima vorbitoare a morţii, o muzică ce lasă în urmă o disperare uleioasă ce cuprinde lasciv sufletul şi-l duce, gâdilindu-l, în iad. Parcul e un paradis ocult în care setea de viaţă a tinerilor e preschimbată în sete de moarte...

Ajuns la serviciu, intru într-un alt sector al Culturii morţii: birocraţia. Toţi funcţionarii par a spune pentru Birocraţie ceea ce a spus Sf. Ioan Botezătorul pentru Iisus: Noi trebuie să ne micşorăm, ca ea să crească. Pentru că Birocraţia este o religie care bate cu legea ei numai la minte, cum altădată îi loveau numai la cap pe studenţii creştini, reeducatorii din închisorile comuniste. Despre dumnezeul ei citiţi în romanele lui Kafka, iar despre produsul uman final al Birocraţiei, transformarea lăuntrică a funcţionarului într-o insectă, vedeţi, de acelaşi autor,  Metamorfoza.

Ca şi în parc, pretutindeni acelaşi satanism domestic ca mod de viaţă, pe culori şi mărimi pentru toate gusturile. Acelaşi proces de îndobitocire „civilizată”, asistată tehnologic, de transformare a oamenilor în animale de companie ale diavolilor. Fie prin pseudocultura tinerilor, fie prin Maşina de Tocat suflete a Birocraţiei, fie prin disperarea crudă a căutătorilor de resturi alimentare prin pubele ori a copiilor abuzaţi, violaţi şi ucişi prin instituţiile de profil ale Statului, umbra democraţiei se lasă tot mai neagră, mai mazacă şi grea peste ce-a mai rămas din sufletele noastre.

Mă urmăreşte de aproape două decenii un cuvânt al scriitorului Marcel Moreau. Când l-am citit întâia oară, în anii '90, l-am primit cu rezerva naivă a unui proaspăt ieşit din dictatură. Dar de atunci văd pretutindeni, ivindu-se din oameni, ca o igrasie a feţelor şi cuvintelor, „lucrul acela”, clauza cea mai secretă a integrării noastre în Europa. Iată textul: „Cum să împiedici popoarele din Est să nu cadă şi ele pradă la tot ce e mai putred în Occident? La ceea ce mai rău şi, în fond, mai antilibertar în utilizarea frivolă şi cupidă a libertăţilor? Le va trebui multă imaginaţie acestor popoare pentru a lichida comunismul fără a îmbrăţişa tot materialismul nostru, această de nezdruncinat arhitectură a banului, a intoxicării, a publicităţii şi a dezrădăcinării care este înspăimântătoarea faţă a crizei noastre spirituale. Nu vom avea de oferit acestor preţioşi eliberaţi, în afară de ajutoare economice şi câteva lecţii de democraţie, decât răul ascuns care ne roade, „moartea din suflet” şi cinismele căpătuielii.” (Farmecul şi Groaza)

Numai că sunt şi câteva noutăţi. Privirea esticului e mai curată, mai ingenuă, ca cea a intelectualului occidental. Noi nu privim realitatea pentru a scoate un text bun, ci ca să mai găsim în ea, ca flămândul ce scotoceşte prin gunoaie, un rest, o rămăşiţă de viaţă comestibilă. Noi am văzut, în douăzeci de ani de libertate, că „moartea din suflet” şi cinismele căpătuielii sunt cam tot ce mai rămâne din ajutoarele economice şi lecţiile de democraţie. Că acesta ar fi cam tot conţinutul lor. Că de fapt acestea n-au fost decât seringile cu care ni se injectat HIV-ul spiritual care ne ia, pe zi ce trece, toate puterile morale. Probabil se ştia că numai „moartea din suflet” ne-ar putea aduce, cu vremea, în halul de a accepta homosexualitatea ca şi comportament normal sau că martirul Valeriu Gafencu nu este sfânt.

Căci am văzut „moartea din suflet” şi cinismele căpătuielii votând la Târgu Ocna. La ora când a fost vândut Iisus, a fost vândut, post mortem, şi Valeriu Gafencu. I s-a retras, după ce s-a bravat public, titlul de cetăţean de onoare. Nu ştim suma, dar oricare ar fi valoarea ei, la bursa Veşniciei, e mereu aceeaşi: 30 de arginţi. Care acum vin probabil ca fonduri europene... Lui Valeriu Gafencu nu i s-a luat nimic. Dar românilor li s-a mai furat ceva din bruma de demnitate pe care ne-o mai dă singurul nostru furnizor de aşa ceva: Biserica.

Pentru mine, la urma urmei, lucrul cel mai important împotriva căruia s-a votat la Târgu Ocna a fost însăşi ideea de mântuire, însăşi Evanghelia; a fost negarea posibilităţii ca un om să se schimbe, din simpatizant legionar sau criminal, din proxenet sau prostituată, din politician român sau bancher, în sfânt. Indiferent de unde ar veni, de la o instituţie sau o persoană, ţintuirea omului în greşeala sa, îngroparea lui pe vecie sub o etichetă de circumstanţă, refuzul  de a accepta posibilitatea reabilitării şi regenerării lui morale este cea mai mare crimă cu putinţă. Pentru că se ucide însăşi raţiunea de a fi a lumii...

Evenimentul de la Târgu Ocna ne arată că după ce ne-au infectat cu „moartea din suflet”, încep deja să ne împiedice, legal, accesul la antidot. Căci Hristos este singura noastră scăpare din acestă mreajă pe care a început s-o ţeasă şi cu gândurile, cuvintele şi faptele noastre, moartea din sufletul celor care L-au ucis pe Dumnezeu.