Dintotdeauna, muzica a fost un fenomen artistic indispensabil fiinţei umane, pentru că prin ea s-au oglindit, fără prefăcătorie, însuşirile sufleteşti ale omului. Muzica a fost şi va rămâne a opta minune a lumii, fără de care limbajul ar fi rămas pe veci anost şi nesemnificativ.

Cuvântul muzică, în sine, indică o dimensiune spirituală şi provine din cuvântul "muză", care înseamnă "spirit artistic". Înaintaşilor noştri le era binecunoscută puterea muzicii. Vechii spartani, în timpul bătăliilor, erau însoţiţi de cântăreţi, pentru că muzica pe care o ascultau le întărea spiritele şi luptau cu mai multă putere. La fel procedau şi egiptenii.

Vechiul Testament relatează că împăratul iudeilor, Saul, atunci când era cuprins de melancolie, îl chema pe David să-i cânte psalmi din lira lui, care îi aducea liniştea sufletească. Un alt fapt important este acela că psalmii lui David îi alungau pe demoni.

De-a lungul istoriei, s-a remarcat cu precădere caracterul religios al muzicii, indispensabil tuturor ceremoniilor religioase practicate. De la mesopotamieni, egipteni, indieni şi cul-minând cu poporul evreu, eminamente poporul lui Iahve, muzica îşi păstrează caracterul de supremaţie, fiind un liant stabil şi sigur între om şi Dumnezeu.

Exemple de false modele

De ce ar fi altfel astăzi, ne putem întreba? Deoarece observăm un fenomen de reconversie a muzicii, un fenomen străin de adevăratul ei spirit, care se infiltrează treptat, otrăvind şi folosind în sens distorsionat magia armoniilor sonore. Având în vedere această perspectivă, vom lua în discuţie fenomenul pop-rock, pentru că este un fenomen muzical cu o mare aderenţă, în special la publicul tânăr. Este un fenomen care proliferează cu repeziciune şi se impune cu trufie în sufletele dornice de viaţă ale acestei generaţii.

"Noul val" are ca liant puternic reclama, publicitatea şi drogurile. Şi toate acestea, unite cu muzică, sunt oferite pe mai nimic unor tineri debusolaţi, într-o lume care-şi neagă existenţa în Dumnezeu. Ritmurile incendiare ale noii muzici miş-că diabolic sentimentele, răsco-lesc pasiuni carnale şi descă-tuşează sexualitatea unei lumi moderne, care nu observă cum alunecă uşor spre "vechiul" neopăgânism, totul cu scopul lepădării de Hristos, mesajul central fiind răzvrătirea, carac-teristică tipică a tatălui întunericului, ce nu pierde timpul preţios ce i-a rămas.

Fiecare stil este caracterizat de propriile "accesorii", care atrag simpatia tinerilor: pofta nebună de dans, extaz şi indecenţă în cazul stilului pop, vestimentaţia şi muzica în cazul punk-ului, care mocneşte de revoltă şi devine un clişeu al vulgarităţii, brutalităţii, ticăloşiei şi anarhiei, erotism exagerat şi un fel de teatru androgin în cazul muzicii cântate de staruri precum Madonna sau Freddy Mercury - liderul formaţiei Queen -, care recurg la travesti, reliefând prin această atitudine agravarea problemei identităţii umane.

Actualitatea muzicală pop este asediată de ritmuri de rap, hip-hop, house, techno sau rave, un fel de cântece scrise cu degetul pe trăgaci, fără prea multă expresivitate, un amestec de rigiditate şi, totodată, agitaţie.

Marcant în materie de muzică contemporană rămâne tot rockul, ale cărui rădăcini se trag din jungla africană şi, care, preluat cu frenezie de americani, se caracterizează prin revoltă sau răzvrătire. Răzvrătire împotriva cui? Şi a ce? În special împotriva ordinii, fie ea socială sau divină. Acest tip de muzică nu s-a oprit la a face zgomot, ci s-a arătat blasfemiator la adresa lui Dumnezeu şi a simbolurilor creştine, cum ar fi Sfânta Cruce. Ne referim în special la acele aspecte ale rockului sugestiv, intitulate "heavy metal", "death metal" sau "trash metal".

Efectele negative ale muzicii

Promovarea libertinajului sexual, această formă nocivă de desfigurare a adevăratei concepţii despre dragoste, viaţa desfrânată plină de orgii, droguri şi scandaluri devin embleme pe care starurile le afişează cu nonşalanţă în faţa unor tineri în căutare de modele. Sunt, oare, acestea modele de urmat?

Ne întrebăm de ce muzica rock blasfemiază în special însemne creştine cum ar fi crucea, de ce se folosesc de semne oculte (mii de mâini ridicate la concerte în forma coarnelor diavolului) şi de ce nu este blasfemiat numele lui Mahomed sau al lui Budda, ci întotdeauna numele lui Hristos? Este clar că diavolul încearcă, într-o formă mascată, să ascundă adevărul, pentru că Hristos este Adevărul. De unde vine această puternică preocupare pentru simbolurile creştine şi cele demonice în era tehnologiei şi a triumfului ştiinţei? În mod normal, ele ar trebui uitate.

Remarcăm că una dintre modalităţile mascate de a lucra în lume a duhului întunericului este aceea de a convinge omul că el nu există. E mult mai uşor să influenţezi tinerii zilelor noastre inoculându-le ideea inexistenţei duhurilor rele.

Se produce, astfel, un fenomen de distrugere treptată în rândul tinerei generaţii: creşte numărul sinuciderilor, al toxicomanilor, iar rockul acompaniază cu succes toate acestea. Mulţi părinţi adoptă o atitudine de îngăduinţă faţă de alegerile muzicale ale copiilor lor, nerealizând pericolul decât atunci când este prea târziu.

Subliniem faptul că nu toată muzica trebuie evitată, ci anumite stiluri ale muzicii, ale căror sunete şi texte trebuie atent urmărite.

Multă lume nu înţelege realul pericol propagat prin discoteci sau cluburi: muzica folosită ca formă de instigare şi de aţâţare a unor sentimente provoacă traume sufleteşti, uneori ireparabile. Nu numai că această muzică este incompatibilă cu modul de a trăi în Hristos, ci ea devine poarta de intrare a răului.

Criteriile de selectare ale unei muzici plăcute şi sănătoase ţin de starea de linişte adusă sufletului, de sentimentele curate, dumnezeieşti.

* dr. Denisa Mănoiu este profesor de Religie la Colegiul "Costache Negruzzi", Iaşi