„Orice lucrare misionară stă la hotarul dintre biserică şi ne-biserică, şi câteodată şi anti-biserică. Şi o astfel de lucrare de obicei implică reproşuri de ambele părţi. Pentru oamenii de rând, misionarul este un om prea obscurantist, fanatic. Pentru oamenii bisericoşi el e prea deschis, extrem de tolerant şi liberal” (diac. Andrei Kuraev).

„Luaţi aminte, fraţilor, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană întru necredinţă (a mimării credinţei, n. trad.), care să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu.”

(Evrei 3,12,  Noul Testament, ediţia comentată a Mitropolitului Bartolomeu Anania)

            Cu ani în urmă, am scris un articol şi l-am distribuit în cel mai „liceu de liceu” din oraşul meu. Tema articolului era paradoxul că în acea instituţie şcolară erau satanişti care aveau media 10 la religie ortodoxă. Mai uimitoare decât subiectul propus au fost reacţiile elevilor creştini practicanţi: nu e nimic anormal, Religia este un obiect de studiu ca oricare altul!!!

            Nu pun în discuţie studierea religiei în şcoli: indubitabil, e un lucru bun. Mai degrabă încerc să atrag atenţia asupra felului în care se dăruieşte Evanghelia tinerilor în cadrul acestor ore. Imaginaţi-vă, astfel, că la poarta cetăţii din Nain, convoiul funerar este oprit nu de un Iisus a Cărui milă poate învia morţii, ci de unul care ar fi produs doar o predică despre Înviere, un expozeu teologico-moral. Cine ar mai fi fost socotit El? În nici un caz Proorocul Cel Mare binevestit de Moise. Ci doar un fel de „profesor de religie” al timpului Său.

            Evanghelia nu este o poveste. Nici legendă ori mit fondator al unei religii. În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum! Dacă nu vă învârtoşaţi inimile! (Evrei 4, 7)Astăzi! Acum! Aşa bate, neîncetat, clopotul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos: astăzi, acum, dacă vă veţi concentra să auziţi glasul Său, adică dacă nu vă veţi împietri inimile prin indiferenţă sau ipocrizie (inimă vicleană) Îl puteţi întâlni pe Iisus Cel Înviat! Căci ceea ce Evanghelia vesteşte, Biserica, prin Sfintele Taine, împlineşte!

„Radio-televiziunea lui Dumnezeu”

            Întâlnirea cu Iisus începe în inimă. Căci o inimă care vrea să-L audă desfundă urechile minţii de zgomotul propriilor gânduri şi al lumii. Credinţa e la început un efort, o sforţare, de a-L auzi pe Iisus, de a-I auzi glasul şi de a înţelege ce vrea El să spună, ce anume vrea El să auzim şi să înţelegem. Un efort de deschidere lăuntrică. E ca şi cum ai fi în grădina Sfântului Mormânt, acum 2000 de ani, şi ai încerca să dai la o parte piatra de la intrare, care, spun unii, că avea aproape 2 tone… Dar celui ce vrea să dea la o parte piatra de mormânt din pieptul lui, ca să-L audă şi să-L vadă pe Dumnezeu, este ajutat de Iisus însuşi să o facă. Şi astfel experimentează dumnezeirea lui Iisus, puterea învierii Lui! Chiar aceasta e întâlnirea intim revelatoare cu Hristos. Căci nimeni nu-L cunoaşte pe Iisus, separat de puterea învierii Lui! Ci Îl cunoaşte în însăşi lucrarea acestei puteri în propriul suflet, în propria înviere sufletească! Nu există credinţă autentică acolo unde nu există ţâşnirea „apelor vii” din inima celui ce a crezut şi „înverzirea” pustiului din jurul acelei inimi, adică „viaţa” şi „lumea” acelei persoane. Iată de ce n-am crezut niciodată în credinţa celor care nu manifestă dragoste-de-fraţi (prima vârstă a iubirii lui Hristos, căci pe ea vrea Iisus s-o auzim şi s-o înţelegem când ascultăm/vizionăm Evanghelia) şi, o fărâmă măcar, de manifestare misionară spontană.

            Pentru că evenimentul transmis, în direct de „radio-televiziunea lui Dumnezeu”, Biserica, este acum în tine: în inima, mintea şi, dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine, în trupul şi sângele tău! Ai putea să taci? Doar dacă n-ai crezut…

            Credinţa în Iisus Cel înviat, înviază sufletul! Cutremură lumea lăuntrică şi deschide mormintele din cimitirul păcatelor: al minţii, al inimii, al simţirii! Şi din toate iese adevăratul nostru chip, pe care Harul, doar Harul, îl face să semene, tot mai vădit, cu Iisus! Căci spune Sf. Simeon Noul-Teolog: În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale sau dacă a făcut vreun alt bine în acestă viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum are fiul cu tatăl său.

Naturalismul „gibsonian” al Evangheliei

            De aceea, cred din toată inima că o oră de religie trebuie să fie un pelerinaj lăuntric în Biserică, în Odaia de Sus, unde Maica Domnului şi apostolii se roagă ca Iisus să vină iar, trecând prin zidul ortodoxiei la care şi un satanist poate avea media 10.

            Cred că fiecare oră de religie trebuie să fie întâlnirea lui Iisus Cel Înviat cu o clasă de tineri din Nain. Şi, neîndoielnic că aşa ar fi, dacă noi, Biserica de aici şi acum, am fi, asemenea Bisericii cereşti, o mamă care plânge după tinerii de azi, ca mama tânărului din Nain după fiul său. Căci în lacrimile ei e plânsul lui Dumnezeu….

            Ca o adăugire la cele spuse mai sus şi ca o sugestie spre adevăratele motive ale anemicului şi ne-ortodoxului misionarism al credinţei noastre de azi, aduc câteva observaţii ale Păr. Diac. Andrei Kuraev  prilejuite de filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Un film care, este important s-o specificăm, nu i-a plăcut părintelui. Şi totuşi:

            „Urmărind discuţiile legate de acest film, încă o dată mă uimeşte măsura până la care au ajuns unii oameni ai Bisericii, care au reuşit să cultive o extraordinară lipsă de curiozitate, indiferentism misionar faţă de oameni şi pretenţia de a se considera înduhovniciţi. În una din emisiunile ortodoxe televizate realizate la Moscova, filmul lui Gibson a fost analizat de trei egumeni. Toţi trei, cu aceeaşi evlavie şi în mod egal susţineau că noi avem icoane şi nu ne mai trebuie absolut nimic. Autorii emisiunii însă au fixat o cameră video la ieşirea din cinematograf. Şi se putea constata cât de mare era contrastul dintre acele glasuri binevoitoare arbitrare ale părinţilor egumeni (care aveau părerile lor, cu toate că nu vizionaseră niciodată filmul) şi feţele oamenilor care ieşeau din cinematograf… Fetele educate la Fabrica de Stele (un fel de Românii au talent de la noi), fete al căror vis al vieţii este să ajungă pe ecran, de îndată îşi întorceau capul din faţa camerelor de luat vederi, refuzând orice interviu şi, plângând, se retrăgeau în linişte în spate. (…) Acest film, mai întâi de toate, este o demascare a grosolăniei noastre. Mulţimea oamenilor nu vor înţelege niciodată Evanghelia, dacă grosolănia lor nu va fi spartă de naturalismul lui Gibson.” (Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005)

            Cred că e nevoie de naturalismul „gibsonian” al Evangheliei ca să spargă nu numai grosolănia mulţimilor de oameni faţă de Iisus Hristos şi Jertfa Lui mântuitoare, ci şi pe a noastră, a evlavioşilor, bisericoşilor şi „înduhovniciţilor” faţă de ei şi de mântuirea lor.