Oftăm și gemem: „Nimeni nu vine să mă vadă, nimeni nu mă iubește, nimeni nu se interesează de mine!”. Dar ce, oamenii sunt datori să ne distreze pe noi, cei pasivi și indiferenți?

Maica Tereza convingea prin propriul exemplu: „În loc să stați într-un colț, ocupându-vă cu autocanibalizarea și așteptând atenție de la ceilalți, faceți voi înșivă primul pas: mergeți la oameni… Deveniți necesari, și ei vor veni la voi! Uitați-vă la trandafirul care înflorește. El răspândește parfum și toți sunt atrași de el: și albinele, și fluturii. Toți vor să respire mireasma lui – și asta fiindcă s-a deschis. De ce rămâneți închiși și nu răspândiți mireasmă?”.

Există următoarea anecdotă. Porcul s-a plâns vacii: „Oamenii vorbesc mereu de bunătatea ta și de ochii tăi blânzi. Sigur, tu le dai lapte și unt, dar eu le dau mai mult: cârnați, șuncă, șnițele, șorici, păr pentru periuțe de dinți; îmi fierb până și picioarele! Și totuși, nimeni nu mă iubește. De ce?”. Vaca, după ce a tăcut o vreme, i-a răspuns: „Probabil, fiindcă eu dau totul încă din timpul vieții...”.

(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite. Războiul și pacea omului cu el însuși, traducere din limba rusă de Eugen Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, p. 117)