Nu-ți învăța copiii să fie invidioși prin propriul tău exemplu. Dacă copiii aud în numeroase rânduri că tatăl sau mama lor vorbește cu răutate sau cu invidie despre vecini, asociați sau colegi; dacă părinții săraci își îngăduie în fața copiilor să discute cu invidie despre cei bogați, să-și arate nemulțumirea că ei nu sunt atât de înstăriți, atât de fericiți în treburile și întreprinderile lor precum cutare sau cutare; pe scurt: dacă copiii nu aud acasă, zi de zi și ceas de ceas, decât cuvinte pline de invidie și răutate ale părinților despre aproapele lor, ce este de mirare dacă invidia și răutatea prind rădăcini în sufletele lor gingașe, care primesc întotdeauna mai ușor răul decât binele?

Foarte des părinții lipsiți de înțelepciune varsă chiar ei otrava invidiei în sufletul copilului – de exemplu, la masă. Când copilul nu vrea să mănânce fiindcă e sătul sau fiindcă mâncarea nu-i place, de obicei i se spune: „dacă nu mănânci imediat, mănânc eu tot”, sau „O să-i dau fratelui tău/servitoarei/pisicii” ș.a.m.d. Și iată că de teamă ca nu cumva să mănânce altul mâncarea lui, copilul începe să înghită în grabă, iar când termină i se spune: „Ce copil bun, acum ai să te faci repede mare”.

Dar asta nu înseamnă să stârnești cu putere invidia în sufletul copilului? Nu se va ivi în copil gândul că a mânca pentru ca mâncarea să nu rămână altuia este o faptă vrednică de laudă și încuviințare?

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sofia, 2006, pp. 152-153)