În Tanzania nu mai sunt pungi de plastic. Aşa că el avea în mână o sacoşă roasă, ruptă la un colț, din care ieşea un caiet. A ieșit din clasă rapid, dar fără zgomot şi, când a dat cu ochii de mine, a zâmbit conspirativ. Ne-am împrietenit imediat.

Aici, ca să mergi la şcoală, ai nevoie de uniformă completă. Fustă sau pantalon, cămaşă albă, pulover, training – fie negru, verde, roşu sau albastru, depinde ce culoare a ales școala, precum şi şosete albe, pantofi de sport, caiete de două tipuri. Asta pentru şcoala primară.

El avea doar o închipuire de cămaşă care a fost cândva albă. Acum era prinsă într-un fir de nasture. Pulover nu avea. Semn rău? Uitându-mă în jur, am văzut pe alți copii cu nişte mâneci deşirate, care aminteau de un pulover. Nu păreau jenați.

Dacă vrei să mergi la gimnaziu, e mai greu: pe lângă această uniformă, e nevoie şi de sapă, alte tipuri de caiete, riglă, două găleți – iar părinții trebuie să aducă la şcoală şi câte o găleată de porumb sau fasole ca să le dea ceva de mâncare copiilor la prânz. Ca să mergi la liceu e aproape imposibil. Numai caietele sunt o mică avere. Dacă vrei să stai la internat costă un an cât un sfert de casă de care construim noi oamenilor aici.

Azi am traversat câteva sate şi am venit să ne întâlnim cu cei peste 280 de copii din şcoala primară din Nyamahana. Unii din ei merg pe jos, singuri, şi 7 km ca să ajungă aici.

Ascultători, curioşi, cuminți, au ieşit din clase şi s-au aliniat în curtea şcolii, cercetându-ne întrebători. Multora le lipseau elemente importante din uniformă sau caiete dar, cu toate acestea, niciunii nu s-au îmbulzit și nu au început să strige ce vor sau ce le lipseşte, pentru a primi din darurile aduse de noi. Asta ne-a uimit. Aş putea spune că arată o anumită demnitate care îi caracterizează pe aceşti copii. Important pentru ei este să vină la şcoală – nu contează ce nu au sau ce este ponosit pe ei.

Ne-am bucurat să dăm tuturor copiilor caiete, pixuri, creioane, biscuiti, două mingi pentru orele de sport, bomboane, dar și câte un rucsac celor mai mulți dintre ei, căci nu aveau.

La sfârşit, copiii ne-au cântat două cântece în semn de mulțumire. Ne-am retras şi unii, şi alții, fiecare cu gândurile sale. Noi cu speranța că le-am dăruit ceva de folos şi ei cu bucuria că cineva şi-a amintit de ei. Prietenul meu avea acum un rucsac pentru şcoală. Punga ruptă fusese înlocuită.

Intrați aici, dacă doriți să donați și să sprijiniți activitatea Centrului Misionar Ortodox din Kidamali, Tanzania.