Când m-am întâlnit cu Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la conferinţa preoţească de la Centrul cultural-pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul“ de la Durău pe 14-15 iunie anul acesta, l-am rugat să ne sprijine să bucurăm inimile unor copii cu care viaţa nu a fost foarte generoasă, ei aflându-se în Centrul de Primire în Regim de Urgenţă pentru Copilul Abuzat, Neglijat, Exploatat din Bârlad. Nu a stat mult pe gânduri, promiţându-ne ca îi va ajuta să meargă în tabără la Durău. M-am întors acasă şi i-am anunţat pe copiii din centru că vom merge în tabără. „Dar ce este aceea «tabără», doamnă psiholog? Cum este acolo şi ce vom face acolo? Ne vom putea juca? Vom întâlni oameni buni?“ Sunt doar câteva dintre întrebările acelor copii care niciodată nu auziseră de aşa ceva. A venit timpul să plecăm în tabăra mult visată. Drumul până acolo a fost ca o veşnicie pentru ei. Microbuzul şerpuia pe şoseaua de munte, copiii devenind din ce în ce mai curioşi de ceea ce vedeau, pentru mulţi fiind prima dată când plecau de acasă. Nu puţini dintre ei vedeau muntele pentru prima dată şi nu le venea să creadă că se pot bucura în voie de toate frumuseţile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a putea bucura toată făptura.

„Dar cum pluteşte, doamna, vaporaşul, sigur Dumnezeu îl sprijină cu mâna Lui“

La sosire, în faţa Casei de pelerinaj „Pelerinul“ ne-a întâmpinat cu chipurile pline de bucurie părintele Marian Gheorghe Filip, alături de preoteasa Daniela Filip. După repartizarea pe camere a avut loc festivitatea de deschidere oficială a taberei. Pentru mulţi dintre copiii de acolo lucrurile în desfăşurarea lor păreau fireşti, pentru copiii noştri însă era o lume total necunoscută, li se părea că trăiesc într-o frumoasă poveste cu palate, cu zâne bune şi cu spiriduşi care făceau tot ce le stătea în putere să bucure inimile rănite de copil. S-a făcut repartiţia pe grupe, fiecare purtând câte un nume de sfânt, apoi pe ateliere de lucru, după care tabăra a fost declarată deschisă. Erau tare mândri că purtau în piept ecusoane cu numele lor şi al grupei din care făceau parte. Au fost drumeţii pe care copiii noştri nu le vor uita niciodată. Am urcat la „copacul singuratic“, am fost împreună la Cascada Duruitoarea. „Ce năvalnică e apa, doamna, şi parcă vine din Cer!“, a exclamat un copil. Semeţia Muntelui Ceahlău, verdele brazilor, susurul apei, aerul curat, veselia de pe chipul prichindeilor te făceau să crezi că eşti într-un colţişor de rai. Nimic şi nimeni nu putea perturba bucuria care le inundase sufletele. Noi, adulţii, am putut retrăi împreună cu aceşti copii clipele frumoase şi de neuitat ale copilăriei, eram şi noi copiii de altădată.

În altă zi ne-am plimbat cu vaporaşul pe Lacul Bicaz. „Dar cum pluteşte, doamna, vaporaşul, sigur Dumnezeu îl sprijină cu mâna Lui“, îmi sugerează Marian, o minune de copil de doar 7 anişori, ajuns la noi în centru împreună cu încă două surioare, copii ce nu au avut copilărie.

Zilele începeau şi se terminau cu rugăciune

Am urcat apoi cu telegondola pe deasupra oraşului Piatra Neamţ, admirând de sus priveliştea munţilor şi a oraşului, clădirile lui care deveneau din ce în ce mai mici, ca nimicnicia omenească în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Nici o zi din tabără nu a început fără binecuvântarea lui Dumnezeu. După deşteptare şi înviorare, toţi copiii mergeau la sfânta biserică pentru a cere binecuvântarea Cerului pentru încă o zi. Îngenunchiaţi în faţa sfântului altar cu cărticelele de rugăciune în mână, plini de viaţă, cu chipurile senine şi luminoase, făceam rugăciunea de dimineaţă. Animatorii care au condus atelierele de lucru au fost ca nişte fraţi mai mari care puteau fi uşor luaţi drept modele de către cei mici. De la pictură la muzică, de la tirul cu arcul la comunicare, dans şi îndrumare duhovnicească, copiii au avut de învăţat lucruri care le vor rămâne pentru totdeauna în suflet şi despre care vor putea povesti la reîntoarcere. Au învăţat să socializeze, au învăţat să lucreze în echipă, să se întrajutoreze la nevoie (mă gândesc aici la ce echipe straşnice au făcut în „Căutarea comorii“), au învăţat că pot exista şi prieteni adevăraţi. Zilele se încheiau aşa cum şi începeau, cu rugăciune - ca în cântarea despre „copiii care, osteniţi de joc, pe iconostase aduc busuioc“, mititeii noştri aduceau mulţumire Maicii Domnului, Maica orfanilor şi a nefericiţilor, a copiilor, a noastră, a tuturor.

Totul a fost perfect, şi mesele - trei mese oferite zilnic - îndestulătoare. Pentru aceşti îngeraşi Tabăra „Floare de colţ“ de la Durău a fost o primă experienţă de viaţă, trăită aşa cum se cuvine şi, poate, un nou început. Nimic din toate cele povestite nu s-ar fi putut întâmpla dacă Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit nu ar fi înţeles trauma sufletească a acestor copii şi nu le-ar fi oferit oportunitatea de a vedea şi faţa bună a vieţii, a copilăriei lor, care, până nu demult, era văzută în culorile cele mai sumbre din cauza sărăciei, violenţei fizice şi verbale în care au deschis ochii. Mulţumim tuturor celor care s-au implicat în materializarea acestui proiect, mulţumim părintelui Marian Filip, domnului Mihai Barna, coordonatorul taberelor de la Durău, pentru colaborare, încrezători fiind că nu-i va uita pe copiii din Centrul de la Bârlad atunci când va mai exista o astfel de oportunitate. Mulţumim Bunului Dumnezeu că am întâlnit oameni sensibili la suferinţele şi necazurile copiilor fără copilărie.