Ai văzut pe Sfântul Marcu de la Muntele Fracesc, din Abisinia, când era prigoana cea mare pe timpul lui Deciu? I-au prins pe doi tineri. După ce i-au chinuit tare, i-au uns cu miere de albine și le-au dat drumul într-o stupină. Apoi câtă durere aveau, că veneau albinele și-i înțepau! Și unul a murit îndată. Și celălalt, când s-a făcut seară, a sărit în apă, că era marea aproape. Acesta a fost Sfântul Marcu. Și a fugit pe o scândură. A luat o scândură și l-a scos tocmai la Marea Roșie. S-a dus la Muntele Fracesc, într-o pustie mare, unde a găsit o peșteră unde erau peste o mie de draci într-însa. O peșteră. Avea vreo 30 de metri lungime. Și a mâncat 30 de ani pământ și a băut apă din mare! Și când a trimis îngerul Domnului pe Serapion, că el îi găsea pe sfinți (…) Sfântul Serapion a spus: „Sfinte Părinte, cum ai petrecut aici?”, iar el i-a povestit viața lui: „Treizeci de ani am mâncat pământ și am băut apă din mare, că nu găseam altceva, că muntele-i de piatră. Dar după aceea mi-a trimis Dumnezeu un înger care-mi aduce hrană în fiecare zi”(…) „Hainele cu care am plecat din Atena, în câțiva ani s-au rupt”. Dar zice Serapion: „De ce nu ai degete la mâini și la picioare?” „Cât m-au tras dracii, să mă arunce în mare. Și când voiau să mă arunce în mare, eu strigam: „Doamne, nu mă lăsa!” Și mă prindeam cu mâinile și cu picioarele de rădăcini și de stânci. Apoi trupul mi s-a acoperit cu păr; blana aceasta mi-a dat-o Dumnezeu să-mi țină iarna de frig și vara să-mi țină umbră. Cu asta mi-a făcut mare bine Dumnezeu”. Și era o mireasmă în jurul lui, cine poate să spună? Și s-a împărtășit a doua zi. Când s-a împărtășit, i-a strălucit fața lui ca soarele și s-au auzit cântând îngerii. Serapion i-a zis: „Părinte, dă-mi voie să rămân în peștera ta!” Dar Sfântul Marcu i-a spus: „Nu. Trebuie să te duci înapoi și să spui smerita mea viață la oameni”.

(Ne vorbește Părintele Cleopa-12, Editura Episcopiei Romanului, p. 70-72)