Reflectând asupra cuvântului Mântuitorului „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13), ne putem întreba la ce se referă Domnul când spune: „să-și pună sufletul“. Desigur, cel mai la îndemână răspuns ar fi că aici este vorba de o proorocire a Jertfei de pe Cruce, ținând cont că în continuare, Mântuitorul le spune „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi... ci v-am numit pe voi prieteni“ (vv. 14-15). O altă explicație ar fi referința (sau poate îndemnul?) la mucenicie. Dar cât de lucrătoare în viața creștinului de zi cu zi, lucrătoare din punct de vedere duhovnicesc, sunt aceste două explicații? Luate separat și analizate în afara duhului Părinților, ele duc fie la o abordare teoretică a poruncii iubirii fie la o atitudine pe care, așa cum am remarcat într-un alt articol, Sfântul Simeon Noul-Teolog o numește „erezia nevolniciei“: pe scurt, necredința în lucrarea harului în lumea contemporană.
Mai este posibilă mucenicia și/sau împlinirea poruncii iubirii în viața cotidiană? Ne mai putem „pune sufletul“ pentru prietenii noștri?
Fericitul Paisie Aghioritul spune că da, anume prin ceea ce el numea atât de inspirat „odihnirea aproapelui“. Inspirat fiindcă deși termenul de „odihnire a aproapelui“ are o îndelungată tradiție patristică, totuși, Părintele Paisie îi dezvăluie bogăția de sensuri raportând odihnirea aproapelui de cultivarea unei atitudini permanente de jertfă, de disponibilitate de a rupe din cele ale noastre, din viața noastră pentru a ajuta pe semenul nostru. „Întotdeauna trebuie să acționăm nu cum ne odihnește pe noi, ci așa cum îl odihnește pe celălalt. Și atunci toți vor fi odihniți și va exista dragoste... Cultivați duhul frățietății! Mai întâi să-l odihnesc pe fratele meu, iar apoi viața mea devine rai“ (Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, 2005).
Aceasta este „a pune viața pentru aproapele“: a renunța la ceea ce ni se pare nouă de importanță vitală pentru cariera noastră, pentru afacerile noastre, pentru viața personală în favoarea celui de lângă noi. Un comportament ce poate părea sinucigaș, iluzoriu dar un comportament indicat și de Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui“ (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Sau, în tâlcuirea Fericitul Paisie Aghioritul: „Să alungăm aranjarea noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă“ (Trezire duhovnicească, 2003) adică renunțarea la comoditate, traiul bun, funcțiile sigure. Renunțarea la cele ce țin de aranjarea vieții noastre pentru a aranja viața aproapelui deoarece „cu cât uită de sine omul, cu atât Își aduce aminte Dumnezeu de el“ (Ibidem). Acesta este îndemnul Mântuitorului, acesta este legea lui Dumnezeu: „Dreptatea dumnezeiască este să faci ceea ce îl odihnește pe aproapele tău“; „atunci când cauți să-l odihnești pe celălalt... te lași pe tine cu totul în mâinile lui Dumnezeu“ (Nevoință duhovnicească, 2003).
Se știe că Paisie Aghioritul era un mare admirator al lui Sfântului Isaac Sirul (Sfinția sa îndemna adesea la citirea „Cuvintelor“ Sfântului Isaac) și credem că întreaga gândire teologică a acestui mare părinte athonit contemporan cu noi a fost profund influențată de ascetica siriacă. De aceea, poate nu greșim afirmând că îndemnul la odihnirea aproapelui are ca izvor capitolul 5 din „Cuvinte despre sfintele nevoințe“ ale Sfântului Isaac Sirul, și în special, apophtegma: „Dumnezeu Se bucură când vede pe cineva că odihnește chipul Lui și-l cinstește pe fratele din pricina Lui“. Și nu greșim dacă vom cere de la Dumnezeu această favoare, adică harul, cum îl numește Sfântul Isaac Sirul, de a-l odihni pe aproapele nostru: „Drept aceea, când dai, bucură-te și spune: Slavă Ție, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit să aflu pe cineva să-l odihnesc... Mulțumescu-Ți Ție, Dumnezeul meu, că mi-ai dat acest har și cinste să mă sărăcesc pentru numele Tău“ („Cuvinte“, Cap. V, Filocalia X).