Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. (2 TIMOTEI 3, 5)

Inimile noastre sunt oarbe din naştere. Le vindecă Hristos prin Botez. Apoi, când păcatele ni le acoperă cu ţărână ne redau vederea lacrimile căinţei, vărsate de inimi, la Spovedanie.

Numai că, paradoxal, mulţi dintre noi nu dau semne de recăpătare a vederii după Spovedanie. Adică, nu-L văd pe Cel bolnav, pe Cel închis, pe Cel singur, pe Cel bătut, nedreptăţit, jefuit şi abandonat la marginea drumului, în toţi necăjiţii şi obidiţii acestei lumi. Şi, mai ales, în fraţii de credinţă. De exemplu, angajatul ortodox de la Poşta Română nu l-a văzut, cu inima, pe angajatul ortodox de la Oltchim când Statul român îl bătea şi tâlhărea luându-i pâinea de la gură prin falimentarea hoţească a intreprinderii; ca atare, nu a simţit nevoia să se solidarizeze cu el, deşi, în mod clar, era vorba de o victimă a unei tâlhării ca şi cea din parabola Bunului Samarinean. Tot ce îşi doreşte ortodoxul de la Poştă e să nu ajungă tâlharii şi la el, negândindu-se măcar că tocmai lipsa de solidaritate cu cel de la Oltchim va deschide calea tâlharilor spre instituţia în care lucrează el. Dar iată că deja au ajuns. Şi se simte foarte singur…

Alt motiv fundamental e şi că nenorocirea de la Oltchim, ca mai toate nenorocirile noastre, apare la televizor, acest aparat de tocit, măcinat şi eliminat orice reacţie morală. Dacă bătutul şi tâlhăritul de la Oltchim apărea în predicile din Biserică, poate acolo ar fi fost văzut şi cu inima şi s-ar fi născut şi vreo reacţie faptică. Căci dacă vezi cu inima, te doare şi te simţi dator să acţionezi. Iar ca să acţionezi creştineşte, trebuie să înfrunţi demonii şi pe slujitorii lor umani. Iar ca să-i înfrunţi pe aceştia descoperi că-ţi trebuie puteri pe care nu le ai, puteri dumnezeieşti. Adică, descoperi nevoia vitală de Euharistie. Descoperi că PENTRU A FI BIRUITOR ÎN VIAŢA REALĂ, NU ÎN IMAGINARA TA VIAŢĂ SPIRITUALĂ, AI NEVOIE DE UN CREŞTINISM COMPLET. (În genere, în privinţa Sfintei Împărtăşanii, nu depăşim idealul slugii care a primit un singur talant: să-l păstrăm. Adică, să-l îngropăm. Şi aşa îl pierdem, pentru că de fapt am primit prin Împărtăşanie puterea de a lucra faptele iubirii lui Hristos… Părintele Stăniloae scrie în Dogmatica sa, că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos aduce starea Lui de jertfă în fiinţa noastră. Cred că teama de jertfă e tainicul motiv pentru care majoritatea credincioşilor se împărtăşesc rar. Căci criza morală a Bisericii noastre, adică a neîmplinirii iubirii de aproapele, e direct legată de criza euharistică: nu are de ce să se împărtăşească cel care nu vrea să iubească.)

Câtă vreme orbul din naştere de care ne vorbeşte Evanghelia de azi a zăcut în neputinţa sa, nimeni nu-i putea pretinde o altă aşezare decât cea de cerşetor. Dar când Hristos i-a redat vederea, a devenit responsabil faţă de tot ceea ce a început să vadă. A devenit responsabil cu o mărturisire, cu o atitudine şi, în cele din urmă, cu o faptă. A devenit responsabil faţă de Hristos, de farisei şi de poporul său. Să le spună ce vede, cum vede şi ce reacţii impun conştiinţei sale cele văzute. Iar toate acestea înseamnă curaj şi suferinţă, necazuri şi dispreţ. Adică: cruce...

Acesta e motivul pentru care - în ciuda faptului că Hristos redă celui ce se apropie, se atinge şi, mai ales, se împărtăşeşte de El, în primul rând vederea cu inima a celuilalt -  rareori ne gândim să căutăm, să cerem şi să ne folosim de aşa ceva. Cerem, în schimb, din toată evlavia noastră, sănătate, avere şi succes. Adică toate acele lucruri pe care le spulberă, odată cu egoismul, Crucea, adevărata urmare a lui Hristos! Şi de aceea preferăm, în Biserică, o viaţă confortabilă de cerşetori duhovniceşti. Suntem gata să recunoaştem imediat, fără nici o reţinere, aproape cu entuziasm, că suntem orbi. Considerăm asta smerenie. Iar acest fals îl socotim adesea chiar ortodoxie pură, de cea mai patericală extracţie…

Însă în spatele acestei smerenii, se ascunde teama de responsabilitate, de mărturie şi de suferinţă. Viclenia şi lenea. E o smerenie instinctuală, nu duhovnicescă. Şi e sinucidere veşnică, pentru că ne „scuteşte” tocmai de acele necazuri prin care Hristos spune că ne vom mântui, suferindu-le aşa cum ne-a poruncit. Adică, smerindu-ne prin răbdare cu mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele. Pentru că tocmai prin aceste necazuri participăm real la viaţa lui Hristos, cea mântuitoare... Şi tocmai prin mulţumirea pentru aceste necazuri participăm real, profund, la Sfânta Liturghie. Şi datorită lor însetăm şi flămânzim după dreptate, adică după Hristos şi după Împărăţia Lui.

Bineînţeles că dacă vrem să rămânem pururea cerşetori, să nu ne pretindă nimeni atitudine şi mărturisire, responsabilitate faţă de ceea ce se întâmplă lângă noi, atunci e bine să rămânem orbi. Şi există în bisericile noastre o majoritară „ortodoxie” a orbilor. A celor care se ascund de responsabilităţile lor umane, civice şi morale (în contextul de azi, profund hristice) în spatele duhovniciei lor de orbi smeriţi. Şi dăm, tot mai des şi mai dureros, peste această „duhovnicie” ori de câte ori avem nevoie de solidaritate pentru a apăra pe cineva căzut între tâlharii de azi.

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre - în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii. Tocmai cei care caută în credinţa noastră scăpare din malaxorul de suflete al societăţii de consum...

Părinţi, fraţi şi surori!

Cu solemnitatea celor mai înalte şi mai teribile adevăruri ale credinţei noastre, îngăduiţi-mi să spun: oricât am tămâia-o cu teologia noastră minunată, evlavia ne pute îngrozitor a egoism şi laşitate...