Am socotit drept să nu ascund de voi iubitorii de Hristos cum Sfântul nostru părinte Simeon a primit hirotonia de preot, deși refuza și fugea de asemenea povară. Fiindcă mulți dintre cei ce veneau la el din întreaga lume pentru feluritele lor boli, și pe lângă vindecarea dăruită lor, doreau încă să se și împărtășească prin el cu Sfintele lui Hristos Taine și mulți dintre frații și prietenii sinceri stăruiau la el să ia asupra lui jugul preoției și îi spuneau că este mai bine „să fie săvârșită de tine, un părinte ortodox, jertfa cea fără de sânge, ca să ne împărtășim și noi fără de îndoire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, din pricina ereziilor care se răspândesc[1]”. El însă, îngreunat din pricina multei lui smerenii, a zis către ei: „Mai sigur este nouă, fraților, ca în timp ce alții slujesc, noi să ne împărtășim, fugind de orice iubire de putere și de cugetul de slavă deșartă, care vine celor mulți de la preoție. Căci noi, fiind smeriți și nevrednici de sfântul jertfelnic, trebuie să fugim de povara aceasta. Căci dacă serafimii, care prin fire sunt de foc, nu au îndrăznit să se atingă de cărbunii aceia dumnezeiești decât cu cleștele[2], eu iarbă fiind, cum voi suferi, ticălosul? Pentru aceea vă zic vouă: Viu este Domnul înaintea Căruia am stat astăzi[3], acest cuvânt nu va stăpâni în mine, fiindcă este omenesc, dacă nu voi primi încredințare de la Însuși Dumnezeul meu. Nu mai stăruiți să-mi vorbiți pentru aceasta, ca să nu întristați Duhul cel Sfânt”[4]. Astfel fiind și cugetând, chemând apoi un preot evlavios, l-a pregătit pe el să slujească dumnezeiasca liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine cu frică și multă smerenie. Venind la el și unii episcopi și unii bărbați credincioși dintre cei cu rang înalt, l-au rugat pe el să primească această hirotonie, zicând că toți credincioșii se vor zidi și mai mult, dacă se va face aceasta. Dar el zicând că este nevrednic de această povară și apărându-se de ei în chip potrivit, folosindu-se de astfel de cuvinte, a spus că: „Dacă Dumnezeu nu îmi va porunci mie, nu voi primi aceasta”.

După o vreme s-a făcut un glas din cer care a ajuns până la culionul de piele, zicându-i lui: „Fă rugăciune!”. Și odată cu glasul care-i venea, i s-a deschis lui gura[5] de la Duhul Sfânt, și a răspuns și a zis către Cel ce glăsuia că: „Tu împărățești peste noi, Dumnezeu și Fiul Tău Unul Născut[6] și Duhul Tău cel Sfânt pururea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. De atunci i-a venit lui încredințarea de a auzi că a fost hirotonit preot al Dumnezeului Celui Preaînalt Care grăia cu el, fiind învrednicit să audă glasul Tatălui celui negrăit care venea până la el. Căci precum Melchisedec[7], în muntele Tabor și precum Petru, corifeul au auzit: „Paște oile Mele”[8], la fel și acesta, stând în Muntele Minunat a auzit în anul al 33-lea al vârstei sale porunca de a face rugăciunea.

După o zi, fiind în răpire sfântul, l-a văzut pe Dionisie, episcopul de atunci al Seleuciei[9], venind și intrând înlăuntrul balustradei exterioare a sfântului stâlp și hirotonindu-l preot. Și în ziua următoare, mișcat de Dumnezeu, același preacuvios episcop vine împreună cu doi clerici cu blândețe multă și cu smerenia inimii și rugându-se, a urcat la sfântul și l-a sărutat pe el cu sărutare sfântă și cu lacrimi[10], slăvindu-L pe Dumnezeu și zicând către el că: „A binevoit Cel ce te-a ales din pântecele maicii tale să împodobească prin tine creștineasca făgăduință. Căci se cuvine și este drept ca tu, cel ce din pruncie te-ai făcut bineplăcut Stăpânului de obște să mijlocești[11] între El și oameni prin preoție”. Fiindcă de mai multe ceasuri discutau despre aceasta după cuvântul Scripturii[12], și fiindcă dreptul nu voia, din pricina smereniei, să cedeze, zice episcopul: „Ascultă, fiule, pe Dumnezeu care îți vorbește ție: «Spre cine voi privi dacă nu spre cel smerit și liniștit și care tremură la cuvintele Mele»[13]. Și acestea zicându-le, și rugându-l pe sfântul să binecuvânteze, a sărit dincolo de balustrada exterioară, ca în vedenia dreptului. Iar sfântul însuși, amintindu-și de glasul care a venit până la el, a cedat și unul a plecat grumazul, iar celălalt, roșind, și-a pus mâna pe cinstitul lui cap cu vărsare de lacrimi multe, arătându-l pe el preot desăvârșit la porunca lui Dumnezeu. Dându-i lui pace, a plecat cu bucurie și veselie. Atunci au venit la sfântul ucenicii lui, rugându-se[14] să le săvârșească lor sfânta liturghie.

Și el pregătind prin Duhul Sfânt proscomidia, se întreba dacă i se cuvine lui să pună înainte prin ea și se vede pe sine prin descoperire săvârșind Sfânta Liturghie prin această dumnezeiască anaforá și cetele sfinților îngeri, ca niște bărbați eunuci, ale căror veșminte erau albe ca zăpada[15], stând înaintea stâlpului și prin mișcarea mâinilor binecuvântând și zicând: „Dacă cineva nu împărtășește această mărturisire de credință, să fie anatema”. Și S-a arătat deasupra lor Domnul adeverind cuvintele acestea, adăugând și zicând: „Să fie despărțit de Tatăl și de Fiul și de Sfântul Duh”. De atunci, cu toată încredințarea, sfântul a pus înainte prin aceasta și a săvârșit dumnezeiasca liturghie, slăvind pe Dumnezeu, Cel slăvit în sfatul sfinților Lui[16], fiindcă minunați i-a făcut pe pământ pe sfinții Lui, fiindcă, după cum zice fericitul David, toate voile Lui sunt întru ei[17].

[Viața Sfântului Simeon 132-135, extras din volumul: Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de L. Enache, studiu introductiv de P. van den Ven, ediție îngrijită de Pr. D. Bahrim (Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica, nr. 1), Ed. Doxologia, Iași, 2013]