Fluviul timpului își vede implacabil, nestingherit, de drum, luând și ducând totul în cale, luând și picăturile noastre de viață și ducându-le spre nemărginirea oceanului veșniciei… O, viață, te rog, nu te duce,/ Iar dacă te duci, Ia-mă cu tine!/ Știu sigur că ceea ce are de petrecut o să se petreacă…/ De aceea caut să fiu cât de cât, pregătit.

 

Dragii mei, vă las…

 

E noapte… târziu… Sunt singur, cu gândurile mele… Mă gândesc cum voi putea scrie despre momentul acela, despre momentul acesta… Dar îmi zic: de ce să nu pot, pentru că moartea este unul dintre momentele cele mai firești din viață. Ea face parte din viață. În viața mea am fost vier în via Domnului, am fost preot în Biserica Lui și am avut de-a face cu viața și cu moartea. Viața e un Babilon ce curge între leagăn și mormânt, între covată și sicriu, cum bine zice poetul:

 

„Un leagăn, drept sprijin,

Sub el, un mormânt

Și-o mână întinsă

Îl leagănă-n vânt…

 

Și groapa-i deschisă

Sub leagăn, mereu…

Tăcere… tăcere…

În leagăn sunt eu.“

E noapte… târziu…, dar în cameră lumina luminează misterios, ca o pregustare a luminii celei neapropiate, iar eu mă simt ca într-o pupilă divină… cuvintele curg dezinvolte, cristaline, ca o apă vie. Am prins viață de la Dumnezeu și din părințeii mei, Niculai și Elena Vieru, la 3 aprilie 1943, în satul Grivița, comuna Cordăreni, județul Botoșani, fiind unul din cei cinci copii ai familiei noastre. Din anul 1950 până în 1954 am urmat cursurile Școlii Primare din sat, iar din 1955 până în 1957, cursurile Școlii Generale V-VII, Numărul 2, din orașul Dorohoi. În anul 1960 am fost admis la Școala de cântăreți bisericești și Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, pe care le-am absolvit în vara anului 1965, iar toamna, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Mitropolit Iustin Moisescu, am dat examen de admitere la Institutul Teologic de grad universitar din București, pe care l-am absolvit în anul 1969, devenind licențiat în Teologie, la Istoria Religiilor, cu teza „Ideile de dreptate, iubire și pace în diferite religii“, alcătuită sub îndrumarea diaconului profesor Emilian Vasilescu. În toamna aceluiași an m-am căsătorit cu Mariana Chiriboi, din comuna Dobârceni, și avem împreună o fiică, Monica. După Examenul de Capacitate, am fost chemat la hirotonie într-o zi de vineri, 21 noiembrie, de sărbătoarea „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“, fiind hirotonit diacon la Catedrala Mitropolitană din Iași. Duminică, 23 noiembrie, în biserica Mănăstirii Golia din Iași am fost hirotonit preot de către vrednicul de pomenire Episcop Irineu Suceveanul, pe seama Parohiei Hilișeu-Cloșca, cu Decizia de numire de la 1 noiembrie 1969. Aici, cu ajutorul lui Dumnezeu, am slujit Sfânta Liturghie, am dat asistență religioasă credincioșilor, s-a instalat lumina electrică în biserică, făcând reparații, iar la biserica de la Filia Corjăuți s-a schimbat învelitoarea cu tablă zincată. După zece ani, în 1979, m-am transferat la Parohia „Adormirea Maicii Domnului“ Șendriceni, cu Decizia de numire de la 1 iulie. În această parohie m-am silit, după puterile mele, să zidesc credincioșii, mai ales pe dinăuntru, să-i întăresc în credință prin viață, prin cuvânt și prin scris, înmulțind darul divin, primit, scriind și tipărind zece cărți de versuri cu fond religios și laic, printre care: „Se răscolește duhul“, „În graiul tăcerii“, „Miride“, „Un cer“, „In via“, „Fântână de lumină“, „Iubesc“ (Amo). În anii 1974 și 1980, am fost la București, la Cursurile de definitivare și de promovare. Dintre lucrările gospodărești mai de seamă menționez faptul că în anii 1980 și 1991 s-au făcut reparații capitale exterioare, s-a instalat lumină electrică, s-a construit o casă de prăznuire, fântână, aghiazmatar, masă, iar în anul 1999 s-a spălat și s-a restaurat pictura, s-a împrejmuit curtea bisericii cu gard de fier, s-au făcut uși împărătești noi, icoane din cuprinsul anului bisericesc, veșminte preoțești, îmbrăcăminți, așternuturi, împreună cu bunii creștini, trăitori plini de fervoare a dreptei credințe. Începând cu anul 2006, după ce am ajuns la pensie, m-am aplecat cu mai multă luare-aminte spre „omul cel tainic al inimii“, spre împlinirea datoriilor mele creștinești de zi cu zi. Tată din Cer și Dumnezeul meu Cel Singur bun, Îți mulțumesc pentru intrarea mea în viața din timp și din afara timpului, pentru harul înfierii și al învierii mele, pentru harul Preoției, pentru darurile Sfântului Duh, pentru Jertfa mântuitoare și răscumpărătoare a Unuia-Născut Fiului Tău, pentru cele din lumea aceasta și pentru cele mai presus de lume, pentru părinții mei de la care am primit sângele vieții și laptele cel bun al credinței, dar și hrana vârtoasă de mai târziu: discreții, măsură și bun simț. Îți mulțumesc, Doamne, pentru ieșirea mea din această viață, pentru brațele părintești întinse cu drag, întru întâmpinarea mea, Îți mulțumesc că m-ai făcut părtaș și moștenitor cu Fiul Tău și cu toți sfinții, ai sfintei Tale împărății. Doamne, să nu mă judeci după faptele mele și să nu întorci asupra capului meu răutățile mele. Primește, Doamne, această puțină rugăciune a mea și a celor dimpreună cu mine, care au mai rămas în încercările mele, deschide-Ți palmele și lasă să-Ți cadă, întru mila Ta, în căușul lor, lacrimile rugăciunilor noastre, ca o jertfă curată și ca o tămâie cu bun miros, în ceasul acesta din urmă. Amin!

 

Și voi rămâne-acolo, singur…

Și vor pleca la ale lor…

Unde vei fi atunci, iubire?

O, soare, nu intra în nor!

 

Țărâna va cădea cu zgomot,

Pe ce mai sânt, pe ce am fost

Și toate rosturile mele

Rămâne-vor fără de rost.

 

Știam că voi trăi momentul

Când mă voi duce, voi fi dus…

Știam și totuși petrecut-am

De parcă nimeni nu mi-a spus…

 

O, viață, dulcea mea lumină,

Ce cu dureri m-ai mângâiat,

Îmi pare rău că fugi de mine,

Eram, de-acuma, învățat!...

 

Știu că te-ascunzi pentru o vreme,

De ochii, ce pretind că văd,

Dar, dincolo de vălul tainei,

Nimic nu văd, nu întrevăd…

 

Alți ochi ne trebuie - ai credinței,

Cu care altfel să privim,

Dintre sălbatice hățișuri,

În larg de ceruri, să ieșim…

 

Cândva, din pântecele mamei,

Ca dintr-un chivot sfânt, m-am rupt,

Atunci văzui lumina zilei,

Atunci, atunci, la început…

 

Nedumerit, clipii din pleoape,

Trezindu-mă ca dintr-un vis,

Mă minunase răsăritul

Spre care ochii mi-au deschis.

 

Atâtea flori, atâta pace,

Mă cuprindeau și-mi surâdeau…

Parcă vedeam pe-nevăzutul,

Prin cele care se vedeau!

 

O, cât aveam, această clipă,

Mult mai târziu, să o doresc,

Când greu, prin bărăganul vieții

Drum, trebuii, ca să-mi croiesc!

 

Nu am râvnit înalte tronuri,

De-aceea Domnul m-a-nălțat…

Simțeam că tronul meu e cerul,

La Sfânta Masă-ngenuncheat…

 

Că m-ai chemat, ca preot, Doamne,

La cel sărac, smerit, căzut,

În care, Tu, doar, faci să-ncapă

Ce pare de neîncăput.

 

Cuvântul Tău, cuvântul vieții,

Acesta l-am binevestit,

Însă, nu cred că mai nevrednic

Ca mine, ai mai întâlnit.

 

Stăteam și mă gândeam, Stăpâne,

Și mă-ntrebam de multe ori,

Cum și pe unul ca și mine,

Îl numeri printre slujitori?

 

Adesea mă lăsa puterea,

Știind în slujba cui eu sunt

Și-atunci simțeam cum mă încinge

Căldura Duhului Tău Sfânt.

 

Și-mi da curaj și îndrăzneală,

Sfioșii ochi mi-i ridicam…

Ardeam ca rugul cel de taină,

Ardeam și nu mă mistuiam…

 

Când coboram, din nou, în mine,

Precum o rază în noroi,

Atunci ochii mei și duhul,

Cătau odihnă peste voi.

 

Simțeam cum fața Ta, Părinte,

Din cer, ne lumina puțin,

Iar din izvorul gurii mele

Mai licărea cuvânt divin…

 

Pe-aripi de duh, pluteam în slavă,

În trup sau nu în trup, nu știm…

Ce fericiți suntem cei care

De-al lumii bâlci ne despărțim!

 

Când a trecut atâta vreme,

Veri, toamne, ierni și primăveri!

Mia de ani, la Tine, Doamne,

Este ca ziua cea de ieri…

 

Prieteni dragi, priviți la mine,

La ceea ce am mai rămas!...

S-a stins din ochi lumina vieții

Și gura nu mai are glas.

 

Pe față-mi cade noaptea iernii

Și, Doamne, cât țineam la preț!...

Mai dați-mi din căldura voastră,

C-am început, deja, să-ngheț!

 

Comori de dragoste trimis-au,

Acolo sus, în cer, în voi,

Topite, sufletele voastre,

În lacrimi, curgă-voi șiroi…

Să mă simțiți, mereu, aproape,

Așa cum v-am simțit și eu.

Și v-am purtat ca un părinte

La pieptul meu, ușor și greu.

 

Și ce dacă mi-i gura-nchisă

Și am rămas numai cuvânt?

Puteți să mă citiți oricine

Și învățat și om de rând…

 

Și ce dacă, acum, o umbră

Ne trece ca pe-un lan de grâu?

Simt o divină bucurie,

O bucurie fără frâu…

 

Căci am scăpat de teascul humei,

Sunt liber, tainele descui…

Mă sui mereu… senin, lumină,

Sunt fericit, mă sui, mă sui…

 

Te văd departe-n zare, Tată,

Cu brațele deschise largi,

Din ochi, măcar un strop de milă,

Măcar, de creștetu-mi să-Ți spargi.

Tu ești prea bun, Tu ești prea mare,

Iar eu, un biet fir de nisip

Fără de chip și-asemănare,

Dă-mi, Tu, asemănare chip.

 

Adio! Mă iertați! Adio!

Un sfeșnic a căzut, s-a stâns…

Doi ochi, două lumânărele,

Au ars de-ajuns, de-ajuns, au plâns.

 

Acum au apus sub pleoape,

Au adormit, de trudă grei,

Ca să răsară neaproape,

Mai plini de viață, de scântei.

 

Le sărutați a lor orbite,

Umpleți-le de lacrimi, iar,

Precum au fost obișnuite,

Să fie plin al lor pahar.

 

Mă-nvăluiți întru iubire

Ca pe-un copil, un nou-născut,

Așa voi fi în nemurire,

Chiar de mă semănați în lut…

 

„Țineți la neamul vostru românesc“

 

Și încă ceva…

Prieteni, vă rog și vă îndemn, întoarceți-vă la Dumnezeu, înnoiți-vă viața, puneți început bun, prindeți-vă de haina lui Hristos, urmați-I… Nu pierdeți vremea cu nimicuri, vremea mântuirii voastre. Țineți-vă de Sfântul Potir. Cercetați Biserica, siliți-vă, iubiți-o, doriți-o. Îndrăgiți preotul, slujitorul Domnului, ascultați-l, ajutați-l. Rămâneți în dreapta credință, orice s-ar întâmpla, chiar cu prețul vieții voastre, că zice Hristos: „Cel ce-și va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acolo o va câștiga“. Fiți răbdători în viață și în familie, în sfânta familie, „mica biserică“, țineți la unitatea ei. Țineți la neamul vostru românesc, născut, nu făcut, creștin, care a trecut mereu biruitor prin furtunile istoriei, prin Sfânta Cruce, prin limba sfântă, „Limba Vechilor Cazanii“, prin frumusețea credinței, prin puterea de a îndura. Iubiți-i și pomeniți-i pe cei trecuți la Domnul, pentru că oasele lor sunt coloana vertebrală a țării și a neamului românesc. Să ne revedem cu toții, întru Tine, Doamne Dumnezeule, „că în Tine - cum zice psalmistul - este locașul tuturor celor ce se veselesc“. Amin!

 

Vă las și plec… un singuratic,

Vă las credința de jeratic.

 

Vă las și plec și sunt primejdii,

Vă las sub licărul nădejdii.

 

Vă las și plec, nu mă-nspăimântă,

Vă las iubirea mea cea sfântă.

 

Vă las și plec, prea mult, nu-mi pasă,

Voi fi în voi, cu voi la masă.

 

Vă las și plec numai în haine,

Vă las podoabele de taine.

 

Vă las și plec spre dulci duminici,

Vă las acelorași neliniști.

 

Vă las și plec pe totdeauna,

Vă las eu soarele și luna.

 

Vă las și plec spre veacul zilei,

Vă las de-acum cu Domnul milei.

 

Ia-mi sufletul în mâini, Părinte,

Încă e cald, încă, fierbinte…

 

Precum un strop de lună,

Voi luneca-n pământ,

Să m-odihnesc de-o viață

De goană după vânt.

 

Precum sub niște streșini,

Dormi-voi în cavou,

La Înviere, însă,

Ciocni-l-voi ca pe-un ou.

 

Voi sta cu mulțumire,

Cu-ai mei, ca-ntr-un potir,

Voi ține cu urechea

De-al Liturghiei fir.

 

Pe mine, toată viața,

M-a legănat mereu

Al clopotului dangăt,

Limbaj de Dumnezeu.

 

De-acum și-n veșnicie,

La fel, m-a legăna…

Iar psalmii, cu mireasmă

De Duh, mă vor sufla…

 

Și anii vârteji-s-or

Ca frunzele pe-alei.

Și stânjeniți, prin iarbă,

Vor plânge stânjenei…

 

Adierea mângâietoare a Duhului să fie peste inimile voastre!

Iertați-mă și rugați-vă pentru mine! Amin!