Preasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit ieri slujba înmormântării părintelui Octavian Stoica, slujitor la Biserica "Sfântul Dumitru" - Misai din Iaşi. La finalul înmormântării, părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, a citit mesajul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, întitulat "Părintele Octavian Stoica, purtat spre o nouă biruință". "Anul acesta, peste doar trei luni, ar fi împlinit venerabila vârstă de 102 ani. O vârstă greu de atins chiar și de cei care beneficiază de cele mai bune condiții de trai. O vârstă care depășește cu mult ceea ce statistica denumește a fi «speranța de viață» într-o societate precum cea românească. Cu atât mai uimitoare este atingerea pragului de 102 ani, cu cât cel care s-a oprit chiar înainte de această bornă a fost greu încercat de necazuri și de suferințe. A trăit un secol care a însemnat și ani de război, și ani de detenție în pușcăriile comuniste, și ani de muncă forțată la Canal, trăiți sub spectrul exterminării. Părintele Octavian Stoica, cel care a pășit, în aceste zile, în împărăția «cea gătită și lui» de Domnul Iisus Hristos, este o pildă vie a biruinței făgăduite nouă de Dumnezeu. Am toate motivele să cred că vieții acestui preot i se potrivesc, ca un motto, cuvintele consemnate de Evanghelistul Ioan: «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (In 16, 33). În lumina acestor cuvinte putem să cuprindem acest «veac de nesingurătate» al părintelui Octavian Stoica, cel ce a avut mereu pe Domnul în inima sa. A văzut lumina zilei pe 24 noiembrie 1912, la Șendreni, în zona Galațiului, într-o familie drepmăritoare de Dumnezeu. Tatăl, Constantin, era cântăreț bisericesc, iar mama, Rădița, se înscria în stirpea vrednicelor femei de la țară, cu viață trăită în bună rânduială, cu jertfelnicie și credință neclintită. L-a cunoscut pe Hristos, Cel răstignit și înviat, nu doar în familie sau la biserică, ci și în primii ani de școală, ghidat de preotul satului, cel care i-a fost și primul învățător. Râvna pentru a sluji Celui ce a biruit moartea și iadul, l-a întărit pe tânărul Octavian să urmeze, mai întâi, cursurile Seminarului Teologic din Ismail, apoi pe cele ale Facultății de Teologie din Cernăuți. Fiind un elev silitor, încununat cu premiul întâi, apoi un student merituos la o instituție teologică din elita învățământului acelor vremuri, dar și cu o viață duhovnicească aparte, nu este de mirare că a fost chemat, destul de repede, să slujească la Sfântul Altar. Mai întâi, a primit darul diaconiei în anul 1935, slujind timp de doi ani la Mănăstirea Adam, din ținutul Galațiului, iar apoi pe cel al preoției, fiind numit în Parohia Sălceni, pe care a păstorit-o vreme de aproape o jumătate de veac. Această perioadă, în care s-a format și întărit duhovnicește, l-a ajutat să facă față provocărilor și necazurilor din lume", s-a arătat în prima parte a mesajului Înaltpreasfinţitului Teofan.
    
"Model de fidelitate, de întrajutorare și de iubire"

În continuarea textului Arhiepăstorului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei s-a amintit de încercările din perioada arestării și a efectuării unor perioade de detenție a părintelui Stoica. "Din 1942 până pe 9 mai 1945, a fost preot militar pe frontul de Răsărit, ajungând până în Crimeea și participând la luptele de la Odesa, Oceakov și Nikolaev. Apoi au urmat anii grei, de persecuție din partea noului regim comunist. Este perioada arestării și a efectuării unor perioade de detenție, în arestul Securității din Bârlad și din București (Ghencea), și la muncă forțată, la Canal, în două rânduri: la Capul Midia și la Periprava. Nimic nu l-a putut însă clinti pe părintele Octavian Stoica, cel care a biruit, cu puterea lui Dumnezeu, în toate aceste cumplite încercări. Să nu uităm că, în acele condiții vitrege, unii au plătit cu viața statornicia lor în credință și în dragoste de neam. Părintele Octavian Stoica nu și-a încheiat, însă, atunci călătoria prin această «vale a plângerii», căci Domnul Însuși l-a purtat spre biruință. Așa că a avut, dincolo de aceste suferințe, șansa de a se bucura de o viață de familie, alături de o soție, presbitera Ioana, care i-a fost alături până la vârsta de 84 de ani. Cei doi soți au constituit o familie de excepție, un model de fidelitate, de întrajutorare și de iubire. Bucuria i-a fost întregită de cei trei copii și, la vremea cuvenită, și de trei nepoți. Iar familia propriu-zisă a fost, pentru părintele Octavian Stoica, întotdeauna organic integrată în familia cea mare, a Bisericii. Chiar și după pensionare, chiar și după ce anii se așterneau tot mai greu pe umerii săi firavi, a ținut să fie un membru activ al acestei familii a Bisericii. A fost primit cu multă dragoste la Parohia „Sfântul Dumitru” - Misai din Iași, fiind nelipsit de la sfintele slujbe, atunci când Domnul îi îngăduia să biruiască neputințele trupului. Parohul acestei biserici, părintele profesor Ioan Cristinel Teșu, mărturisește că a fost un adevărat «avvă», excelând prin vocea sa caldă și sensibilă, precum și prin sfaturile oferite, cu dragoste, în scaunul de spovedanie. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, părintele Octavian Stoica a fost un model de credință și de demnitate, de iertare și de bunătate".
    
Bucuria de a trăi o bătrânețe senină

"Am avut bucuria să-l întâlnesc chiar când atingea pragul vârstei de 100 de ani. Deși copleșit de mulțimea anilor, era foarte lucid și foarte bine ancorat în credința în Dumnezeu. Ceea ce m-a atins sufletește cel mai mult a fost faptul că nu vorbea cu ură despre cei care l-au chinuit în perioadele de detenție sau de muncă la Canal. Am văzut în părintele Octavian Stoica, o ilustrare vie a credinței că, dacă îndrăznim să urmăm lui Hristos, cu adevărat nici un necaz din lumea asta nu ne mai poate frânge. Cei care au crezut că-l înving prin forță fizică și prin presiuni de tot felul, au sfârșit prin a fi biruiți de iubirea dumnezeiască pe care o purta în inimă părintele Octavian. Mai mult, în timp ce prigonitorii săi, unul câte unul, și-au încheiat zilele petrecute aici, el a rămas în viață, pe acest pământ, și ca o anticipată confirmare a cuvântului Domnului care fericește pe «cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul». După multele necazuri și vitregii, a avut, astfel, bucuria de a trăi o bătrânețe senină și în bună pace, înconjurat de dragostea și prețuirea tuturor. Distincția pe care i-am acordat-o acum doi ani, «Crucea Moldavă», a consfințit, printr-un firesc gest de prețuire, faptul că părintele Octavian Stoica a biruit în lume cu puterea Crucii celei de viață făcătoare. Credința în Hristos l-a purtat, în toate luptele, din biruință în biruință. Iar după ce a plinit șirul biruințelor din astă viață, acum a fost chemat să biruiască și în moarte. Iar părintele Octavian Stoica a plecat dincolo nu altfel, decât având această nădejde, exprimată de «vasul ales», Apostolul Pavel, că «vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea» (I Cor. 15, 26). Cu această nădejde să ne rugăm și noi pentru odihna sufletului său. Cu această încredințare să ne întărim și noi în lupta pe care încă o mai avem de dus aici, pe pământul necazurilor și suferințelor. Familiei, adresăm cuvânt de compasiune și de întărire în credință, și tuturor, părintești binecuvântări. Dumnezeu să odihnească în împărăția Sa pe neobositul Său ostaș, pe vrednicul părinte Octavian Stoica. Veșnica lui pomenire!", a transmis IPS Părinte Mitropolit Teofan.

"Model de vocație autentică"

Părintele paroh Ioan Cristinel Teşu a adresat un cuvânt dedicat părintelui Octavian Stoica, "preot de autentică vocație, sacerdot de excepție, ctitor de locașuri sfinte și ziditor de suflete, om al lui Dumnezeu și al rugăciunii curate și înalte". "După pensionarea sa și mutarea în Iași, a slujit la Parohia «Sfântul Dumitru» - Misai, până la binecuvântata vârstă de 100 de ani, ca un adevărat «avvă», excelând prin vocea sa caldă și sensibilă, precum și prin sfaturile oferite cu dragoste enoriașilor. Pentru toți enoriașii parohiei, Sfinția Sa a fost un model de vocație autentică și un slujitor de excepție, un ctitor de suflete, un om al rugăciunii curate și înalte, precum și un duhovnic și sfetnic de cea mai înaltă simțire și trăire. Marele profesor de Teologie Teodor M. Popescu, el însuși un prigonit, spunea că inima preotului este cea mai mare inimă din întreg universul. Aceasta pentru că în ea încape întreaga lume, parohia și toți credincioșii săi, cu bucuriile și necazurile lor, cu reușitele sau mâhnirile lor, cu vârfurile sau abisurile complexe ale existenței. Pentru un preot adevărat, nimic nu este indiferent și nu îl lasă nepăsător, din ceea ce privește viața păstoriților săi, a familiei sale restrânse sau celei mari – parohia sa. Inima sa este ca o cutie de rezonanță a unei viori, în care preocupările, grijile, încercările, dar și bucuriile și reușitele credincioșilor săi, au un alt răsunet – mult mai adânc și mai profund. Preotul este părintele tuturor, care plânge cu lacrimi mai dureroase şi mai adânci alături de noi sau din cauza noastră şi tot el se bucură mai sincer şi mai curat pentru reuşitele noastre. În sufletul său cuprinzător, încap toate bucuriile şi necazurile nostre. În inima sa, toate acestea au o altă rezonanţă, mai gravă, pentru că alta este şi responsabilitatea sa. El, părintele nostru, suferă alături de noi, ia asupra sa o mare parte din durerea noastră sufletească şi, dacă ar putea, ar lua şi din cea trupească, după cum, la bucuria noastră, adaugă şi bucuria sa, bucurie sfântă. El flămânzeşte şi însetează cu noi şi cu Hristos, din cauza orbirii lumii, însă, în sufletul său, Hristos Domnul, întruchipat în cel mai umil semen al nostru, Îşi găseşte cel mai cald sălaş. În inima lui încape o întreagă lume, cu necazurile şi bucuriile ei. Pe cele dintâi, adică pe necazuri, luptă să le înlăture sau măcar să le aline; pe bucurii, caută să le facă tot mai curate şi mai depline. Ochii săi sunt un izvor şi o mare de lacrimi de bucurie sau de necaz, după modul nostru de vieţuire: virtuos sau păcătos. El pune în practică mai mult şi mai bine decât oricine îndemnul Sfântului Isaac Sirul: «Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng. Căci acesta e semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l. Şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi şi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina». Aceste cuvinte și altele la fel de înalte și frumoase caracterizează desăvârșit lucrarea și slujirea pe care «cu timp și fără timp» a desfășurat-o părintele Octavian Stoica, sfătuind, îndemnând și îndrumând, conducând spre credință și mântuire", a amintit pr. Ioan Cristinel Teşu, care a menţionat că vrednicul slujitor a fost o personalitate academică şi culturală ieşeană.

Edificat prin credința puternică

"Ca părinte drag și iubitor, a fost și rămâne în cugetele tuturor și ca un sacerdot de autentică vocație, remarcându-se a fi fost un bun cunoscător al muzicii bisericești, înzestrat cu o voce puternică și caldă, clară și pătrunzătoare, slujind cu dăruire, până la vârsta de 100 de ani și reușind să creeze la fiecare Sfântă Liturghie, o atmosferă înălțătoare de rugăciune și interiorizare. În același timp, mulți dintre enoriașii parohiei, personalități ale lumii academice și culturale ieșene și moldave, l-au cunoscut și apreciat ca un ctitor nu doar de locașuri sfinte, ci și de suflete, ca un duhovnic de extraordinară delicatețe, sensibilitate și bunătate. Asculta cu multă atenție mărturisirea fiecărui credincios, se bucura cu el, pentru reușitele spirituale, dar și lăcrima, pentru căderile în capcanele și ghearele păcatelor. Fiecăruia îi oferea sfat «cu putere multă», capabil să trezească sufletele și să zguduie conștiințele. Părintele nostru Octavian Stoica era, însă, și mai presus de toate, un om al rugăciunii curate și înalte. Cel mai mare teolog ortodox din secolul trecut, părintele profesor Dumitru Stăniloae, care studiase la aceeași Facultate de Teologie din Cernăuți, spunea că niciodată și niciunde nu s-a rugat mai mult și mai adânc, precum în închisoare. Acolo, cu teama că puteai fi executat oricând, fără nici un fel de judecată, și aruncat într-o groapă comună, doar credința și rugăciunea mai aveau puterea de a întări sufletește. Tot astfel a simțit și părintele Octavian. Prin necazuri și suferințe, ceea ce l-a ținut neclintit și l-a edificat moral a fost credința puternică și rugăciunea stăruitoare. Iar deprinderea și experierea acesteia l-a însoțit în întreaga sa viață și slujire. Dacă rugăciunea este dialogul sufletului creștin cu Dumnezeu, convorbirea sau împreuna vorbire cu Părintele Ceresc, părintele Octavian s-a aflat aproape permanent, mai ales la vârsta maturității spirituale, în legătură cu Hristos Domnului, Căruia i-a închinat viața. Pentru toate aceste merite umane și morale, dar și pentru multe altele, unele dintre ele doar de Dumnezeu cunoscute, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan i-a oferit, la împlinirea vârstei de 100 de ani, în noiembrie 2012, cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei pentru clerici - Crucea Moldavă, confirmând, astfel, o viață de credință și slujire, de dragoste față de Dumnezeu și de Biserică", a adpugat pr. paroh Ioan Cristinel Teşu.

Părintele cu viață curată și pilduitoare

În continuare, parohul de la Parohia "Sfântul Dumitru" - Misai a încheiat cuvântul de pioasă amintire a celui ce a fost părintele Octavian, cu două frumoase cuvinte duhovnicești. "Se spune că, în vechime, preoții de altădată erau foarte săraci, iar bisericile în care slujeau erau foarte modeste, încât adeseori, țăranul român, sfios și cu respect de cele sfinte, se descălța atunci când trecea pragul sfântului locaș. Era atât de mare sărăcia, încât preoții slujeau cu Sfinte Vase din lemn, dar inimile lor erau de aur. Atât de înaltă și curată le era viața, încât erau adevărați îngeri în trup, oameni cerești sau îngeri pământești. Părintele Octavian se numără între acești preoți minunați și hărăziți, dăruiți de Dumnezeu cu plenitudine de daruri, puse în slujba Bisericii și a semenilor. Sfinția Sa face parte din «generația de aur» a preoților de vocație pe care i-a avut și de care are nevoie Biserica mai mult decât oricând. Însă poate cea mai mișcătoare «zicere» privind persoana și viața părintelui Octavian, mi-a împărtășit-o o vecină de-a Sfinției Sale, în urmă cu puțin timp. Văzându-mă coborând scările blocului, această vecină m-a întrebat cum se mai simte părintele și apoi mi-a spus următoarele cuvinte: «Părinte, noi avem convingerea că în scara noastră avem un sfânt. În scara noastră nu sunt furturi, certuri, bătăi, boli grave, morți năprasnice, datorită prezenței și rugăciunii lui Dumnezeu». Așa este și așa am simțit cu toții: că întreaga noastră parohie a avut și are în persoana sa suflet sfânt aici, care avem speranța că ne-a devenit un cald rugător înaintea Tronului Ceresc. Părintele nostru Octavian, pășește spre tărâmul veșniciei, al vieții fără de sfârșit, în împărăția iubirii infinite a Bunului și Milostivului Dumnezeu, Căruia Sfinția Sa i-a încredințat întreaga sa viață și în slujba Căruia s-a aflat desăvârșit. O viață curată și pilduitoare, închinată lui Dumnezeu, Bisericii, Neamului și semenilor săi. Avem nădejdea creștină că pentru toate faptele de noblețe sufletească și duhovnicească Bunul Dumnezeu, Cel ce cunoaște profund inimile noastre și întărește slujirea și jertfa aleșilor săi, îi va dărui plata ostenelilor sale - cununile nepieritoare ale veșniciei fericite, în comuniunea cu aleșii, prietenii, «casnicii» Săi. Având conștiința datoriei de a urma viața și faptele unor astfel de «îngeri în trup», de «sfinți contemporani», să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să așeze, până la ceasul Judecății universale și a răsplătirii depline, sufletul bun și blând al slujitorului său - preotul Octavian, în latura drepților și în Împărăție iubirii Sale neapuse, iar pe noi să ne aline, să ne miluiască și să ne mântuiască!", s-a exprimat pr. Ioan Cristinel Teşu. Sicriul cu trupul părintelui Octavian Stoica a fost înmormântat apoi în Cimitirul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" - Moara de Vânt din Iaşi.