În cuvântul de învățătură rostit cu acest prilej, ­Întâistătătorul Bisericii noastre a tâlcuit înțelesurile duhovnicești ale textului evanghelic duminical, evidențiind faptul că recunoștința este starea firească a omului, ea aflându-se și în centrul cultului nostru.

Astfel, Părintele Patriarh Daniel a explicat motivele pentru care Mântuitorul nu i-a vindecat pe loc pe cei zece bolnavi de lepră, ci i-a trimis să se arate preoților, în conformitate cu prescripțiile Legii: 

„Mântuitorul putea să-i vindece pe loc, cum a făcut cu altă ocazie când a zis unui lepros: «Fii curat de lepră!» (Luca 5, 12-14) În cazul acesta, Iisus i-a trimis să se arate preoților pentru două motive. În primul rând, pentru că Iisus voia să arate că respectă Legea lui Moise privind pe cei leproși. Preoții aveau cunoștințe precise de identificare a leprei față de alte afecțiuni sau boli. Dacă ei constatau că cineva s-a vindecat în mod minunat prin milostivirea lui Dumnezeu, reintegrau în comunitate pe cel ce a fost înainte lepros. Al doilea motiv pentru care Iisus nu i-a vindecat pe loc pe cei zece leproși a fost acela de a le oferi posibilitatea de a se exprima în libertate, de a veni în mod liber să Îi mulțumească sau de a nu-I mulțumi pentru vindecare, pentru că tămăduirea lor s-a provocat pe cale, nu când au ajuns să se arate preoților, ci la puțin timp după ce s-au despărțit de Hristos”.

Preafericirea Sa a evidențiat în continuare diferența dintre samarineanul recunoscător și ceilalți nouă leproși vindecați, subliniind virtuțile sale, în special smerenia, care i-a păstrat sufletul sănătos, drept și demn:

„Atât de preocupați au fost cei vindecați să se arate preoților pentru a fi reintegrați în comunitate încât nu s-au mai gândit că trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu și să-I mulțumească Omului prin care Dumnezeu i-a vindecat. Mântuitorul consideră că este nefiresc să primești o binefacere și să nu dai slavă lui Dumnezeu și să nu mulțumești oamenilor prin care Dumnezeu a lucrat. Domnul Hristos nu avea nevoie de mulțumirea lor, nu avea nevoie de lauda lor, deoarece El nu a făcut minunea respectivă pentru a fi lăudat, ci din iubirea milostivă și smerită. Acestor leproși Iisus nu le cere să mărturisească public credința, ci îi vindecă pe cale în mod discret, fără să pronunțe vreun cuvânt despre vindecare, pentru a le da posibilitatea să decidă ei în libertate deplină. Ei au decis că trebuie să se grăbească să se arate preoților. Domnul Iisus nu socotește nerecunoștința ca fiind un lucru firesc, ci consideră că nerecunoștința este o stare nefirească a sufletului. Cu alte cuvinte, Evanghelia de astăzi ne arată că recunoștința pe care o vedem la acest samarinean smerit și disprețuit este iubire smerită ca răspuns la iubirea milostivă. Samarineanul era în general umilit. Doar pentru că erau toți leproși l-au acceptat și pe el, dar când erau sănătoși evreii nu stăteau împreună cu samarinenii, pentru că îi considerau de neam inferior și credință îndoielnică. Ceea ce a determinat pe samarinean să arate recunoștință este, în primul rând, smerenia lui pentru că era obișnuit cu umilirea de către alții. Cel care avea smerenie multă, în mod spontan, a arătat și multă recunoștință. Modul cum slăvește pe Dumnezeu cu glas tare, nu în gând sau în șoaptă, și modul cum mulțumește căzând cu fața la pământ arată că era un suflet sănătos și luminat. Era un om drept și demn pentru că era recunoscător. Prin întrebarea adresată acestuia, Hristos Domnul pune în contrast nerecunoștința celor nouă cu recunoștința samarineanului, lucru care arată că omul credincios, drept și demn este omul recunoscător”.

La finalul cuvântului său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat rolul central pe care îl are recunoștința ca act relațional în cultul creștin ortodox:

„Recunoștința este un act de demnitate și de dreptate. De aceea, în Biserica Ortodoxă, cea mai mare activitate este recunoștința, numită în limba greacă Euharistia. Cea mai înaltă activitate a Bisericii este Sfânta Liturghie euharistică prin care Biserica mul­țumește lui Dumnezeu pentru toate binefacerile cunoscute și necunoscute, arătate și nearătate. Mulțumește pentru întreaga creație, pentru faptul că noi existăm, pentru că există cerul și pământul și toate elementele care susțin viața umană pe pământ. Această rugăciune de mul­țumire adresată de Biserica Ortodoxă lui Dumnezeu începe prin cuvintele: «Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție...» Textul original grecesc poate fi tradus și prin «Este drept și este demn a-Ți cânta Ție...» Așadar, este drept și demn să-I mulțumim lui Dumnezeu. Este drept pentru că noi trăim în creația lui Dumnezeu. De aceea, omul drept este recunoscător pentru că întreaga creație este dar de la Dumnezeu. Pentru a împărtăși fericirea Sa veșnică, a creat lumea îngerilor și a oamenilor. De asemenea, este demn să mulțumim pentru că suntem ființe raționale, relaționale și recunoscătoare sau euharistice. Așadar, este nedrept și nedemn să nu mulțumim lui Dumnezeu și celor care ne-au făcut binele. Starea de nerecunoștință este o stare nefirească, deoarece ne izolează față de Dumnezeu și de semeni într-o iubire egoistă de sine și, ca atare, rămânem limitați duhov­nicește. Nu creștem duhovnicește fără recu­noștință, pentru că fără aceasta nu se cultivă relațiile de respect reciproc în comunitate”.