În cuvântul de învățătură adresat pelerinilor și nevoitoarelor Mănăstirii Pasărea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat legătura dintre modul de adresare al Mântuitorului față de paralitic și credința celui vindecat:

„Constatăm că nu numai cei care l-au adus pe paralitic aveau credința că Iisus îl va vindeca pe cel suferind, ci și bolnavul însuși credea că Iisus este singurul Care îl poate vindeca. De aceea Domnul Iisus l-a numit «fiu» și nu i-a spus «bolnavule». Hristos a arătat iubire părintească acestui om, căruia El îi iartă păcatele, pentru că a descoperit în sufletul lui credință puternică. În general, când Iisus numește pe cineva «fiu» sau «fiică», înseamnă că a descoperit credință multă în sufletul acelei persoane. Dar acest om păcătos a ajuns să aibă credință multă prin su­ferință. Suferința multă a trezit în el credință multă și pocă­ință. Fiindcă a citit în sufletul bolnavului adus pentru a fi vindecat de paralizie credință adâncă și pocăință multă, Iisus îl întâmpină cu părintească iubire, arătându-i iubirea Părintelui ceresc și spunându-i: «Fiule, iertate sunt păcatele tale!» Vedem că Mântuitorul cunoaș­te sufletele oamenilor și câtă credință au cei care au suferit mult cu speranța vindecării, și câtă pocăință au avut cei care au realizat că suferința lor este urmarea păcatelor, pocăindu-se tainic și tăcut, fără revoltă, fără clevetire. (…) Omul paralizat din Capernaum a primit din partea Domnului Hristos iertarea păcatelor, vindecarea trupului, libertatea de mișcare fizică și pu­tin­ța de cooperare cu cei ai casei, dar a mai primit și calitatea de fiu duhovnicesc. Această calitate de fiu duhovnicesc al Domnului Iisus este cea mai înaltă demnitate. Omul care a fost rob al păcatelor devine fiu al iubirii părintești dumne­zeiești prin Iisus Hristos, Mântuitorul. Această calitate o primește fiecare om păcătos în Taina Spovedaniei. Prin pocăință, penitentul recapătă înfierea de la Botez”.

De asemenea, Patriarhul României a arătat motivul pentru care, mai înainte de a-i oferi vindecarea trupului, Mântuitorul iartă păcatele omului suferind:

„Mântuitorul putea spune de la început: «Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!» Cu toate acestea, a zis mai întâi: «Iertate sunt păcatele tale!», arătând că El și ca Om are puterea de a ierta păcatele pentru că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor. Mai târziu, după Înviere, a dat această putere și ucenicilor Săi, iar prin aceștia s-a dat și Bisericii puterea de a ierta păcatele în Taina Spovedaniei. Această putere vindecătoare de suflet este primordială. La ea se adaugă puterea de vindecare a trupului de neputințe și boli fizice. Mântuitorul nu judecă în mod simplist, ci cu multă iubire milostivă. Cunoaș­te suferința și pocăința fiecărui om, dar cunoaște și credința dobândită prin suferință și pocăință. În mod surprinzător, deși spune în mod public «iertate sunt păcatele tale», Iisus nu le divulgă, ci păstrează secretul păcatelor pe care El le iartă, pentru că nu vrea să umilească pe cel care este deja umilit de boală și vine la Sine cu multă smerenie și pocăință. Iisus este deodată Duhovnic desăvârșit și Doctor desăvârșit. El nu umilește când iartă și nu diminuează demnitatea persoanei care se pocăiește, ci cu multă iubire părintească primește pocăința celui care vine la El cu smerenie și cu speranța vindecării trupului. Această calitate deosebită arată că Iisus este model pentru duhovnici și pentru medici. De aceea, și duhovnicul, și medicul trebuie să păstreze confiden­țialitatea relației cu pacientul sau cu penitentul. Astfel, această Evanghelie ne arată iubirea nemărginită și milostivă a lui Hristos care nu face minunile spre a fi lăudat, nici spre a Se afirma pe Sine, ci din iubire milostivă și smerită vindecă pe cei bolnavi”.

În încheiere, Întâistătătorul Bisericii noastre a vorbit despre aprecierea pe care Mântuitorul o face indirect cu privire la cei care l-au dus în fața Sa pe omul paralizat:

„Acești patru oameni nu au nume, dar în mod intenționat nu li se spune numele, pentru că ei îi reprezintă pe toți cei care îi ajută pe bolnavi, care îi duc la Hristos, pe toți preoții care se roagă pentru cei bolnavi, pe toți credincioșii care au grijă de bolnavi, pe toți cei care sunt îngrijitori ai bolnavilor în spitale sau în casele lor. Ei reprezintă, împreună și fiecare în parte, Biserica lui Hristos. Această Evanghelie a inspirat primele spitale, bolnițe sau farmacii pe care le-a organizat Biserica. (…) Adevărata cultură bisericească a unui om se vede când acesta se roagă pentru cei bolnavi și îi ajută cu rugăciune, cu un cuvânt bun, cu prezența la patul lor de suferință, cu un ajutor pentru medicamente sau pentru altele necesare. Prin aceasta devenim mâinile iubirii milostive ale lui Hristos”.

La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a felicitat-o pe stareța Mănăstirii Pasărea, stavrofora Mihaela Costache, pentru activitatea intensă desfășurată de numeroasa obște pe care o conduce, oferind așezământului monahal 1 kg de tămâie naturală și ultimele lucrări apărute la Editurile Patriarhiei. De asemenea, Preafericirea Sa a oferit credincioșilor prezenți iconițe cu chipul Maicii Domnului „Oranta”. Maica stareță i-a mulțumit Întâistătătorului Bisericii noastre pentru purtarea de grijă părintească și pentru cuvântul de învățătură, oferindu-i un aranjament floral.