„Școala, sub toate formele ei, este izvorul vieții, după cum biserica este izvorul sufletului. Valoarea școlii dezvăluie valoarea dascălului. Iubesc școala și admir dascălii. Cinste lor și celor ce-și înțeleg marea lor menire.”

Oameni! Nume de oameni! Întru smerenie, unii oameni devin personalități. Viața și faptele lor sunt cuvinte ale Logosului. Lumina lor nu e pusă sub obroc, ci în sfeșnic, să lumineze tuturor. Acești oameni sunt sarea pământului! 

Sfântul Isaac Sirul spune: „Când te întâlnești cu aproapele tău, silește-te să-l cinstești mai presus de măsura lui, spre cinstirea lui.” 

Toamna anului 1980. După așteptări și încercări nereușite, răbdarea și perseverența, m-au încununat cu admiterea la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Rânduială de la Dumnezeu. Abia astăzi realizez cât de naiv am fost. Tehnologia ne-a transformat, în bine, în rău, Dumnezeu știe. Iau telecomanda și apare imaginea pe televizor. Formez un număr pe telefon și aud glasul colegului din Australia. 

Între anii 1977 și 1980 am bătut la porțile Seminarului de la Neamț, nu în aceeași dimensiune, cum bătuse părintele Cleopa la poarta Sihăstriei. E doar o analogie! Am avut răbdare, dar Dumnezeu a rânduit să intru în seria dirijată de cel mai „tânăr” profesor, domnul Gheorghe Onofrei.

Un proverb chinezesc spune: „Poți trăi fără lume, dar ai nevoie de un prieten”. Așa că, din septembrie 1980, domnul profesor Gheorghe Onofrei a devenit cel mai apropiat și bun „prieten”. 

Teologul, încă nehirotonit, care, timp de cinci ani, cu o mică pauză de un trimestru din anul III, când ni l-au luat în armată, ne-a fost îndrumător, ocrotitor și, fără să exagerez, înger păzitor. Cei aproximativ treizeci de „tineri”, mai puțin eu, care eram moșul clasei, „ghiujul”, am făcut cunoștință cu domnul diriginte Onofrei, un frate cu puțini ani mai în vârstă, dar foarte grijuliu față de adolscenții încredințați spre ascultare. 

Să facem cunoștință! Prima întâlnire a avut loc în sala de clasă, probabil era ora de Dirigenție. Pe urmă, practica la Dumbrava cu autobuzul sau în remorca tractorului, care „ne și duce, ne și aduce”, parafrazând pe vrednicul de pomenire părintele Gheorghe Aparaschivei.

Prima oră în care l-am cunoscut pe viitorul diriginte a fost ca o aranjare a unui buchet de flori într-o vază, dimineața, aranjare aducătoare de liniște, aidoma inspirației sau rugăciunii.

Ni se descoperă umorul domnului diriginte. Redau din memorie:

- De unde ești tinere?

- De la Târpești, răspunde o voce subțire, de soprană.

- Dar dumneata? 

- De la Agapia! ...și geamurile au început să tremure de vocea de bass a colegului de bancă.

De la bun început ne-a învățat că, dacă nu suntem veseli, dacă nu suntem pașnici, nu vom putea dărui fericire și pace nici chiar celor pe care îi iubim sau cu care locuim împreună. Dacă suntem pașnici, dacă suntem veseli, putem să zâmbim și să îmbobocim ca florile, astfel încât toți din clasa noastră și din toată școala să se hrănească cu pacea din noi.

Cu răbdare, cu rugăciune și, nu mai puțin, cu înțelepciune și tact pedagogic, domnul nostru diriginte – și din anul IV părintele nostru diriginte – ne-a schimbat viața, gândirea, nu numai întru cele ale teologiei, dar și în cele ale bunelor maniere.

Am avut o mică revelație, care a devenit realitate în cei cinci ani de studii seminariale. Domnul diriginte Onofrei va fi, pentru noi, omul puternic și calm care va fi iubit și respectat. Aidoma unui copac dătător de umbră, într-un loc secetos, ori ca o stâncă ce te adăpostește de furtună. 

La începoutul anului I, septembrie 1980, toți colegii eram curioși cine va preda fiecare materie, fiecare obiect, deși vrednicul de pomenire părintele profesor Cojocaru ne-a lămurit cumva: „Măi copii, la începutul anului școlar se pun toate obiectele într-un vas, apoi se ia cu polonicul și se dă fiecărui profesor”. Știam cu mare „veselie” că limba română o stăpânește părintele profesor Vasile Irina (Dumnezeu să-l odihnească!); că „cel mai important obiect este Noul Testament”, în anul următor luându-i locul „Istoria Patriei” (Dumnezeu să-l odihnească pe părintele profesor Constantin Mosor), dar până în anul IV, părintele diriginte s-a nevoit cu Vechiul Testament. Au fost și alte obiecte care, să fim sinceri, nici sfinției sale nu i-au prea plăcut, dar care n-au fost nici deliciul nostru. Elevul seminarist era obligat să știe „Legea presei”. Interesante erau orele în care luam cunoștință de întâlnirile ecumenice... Geneva, Neirobi, Cambera, New Delhi etc. Îl simțeam pe părintele diriginte cu câtă „dragoste” preda aceste lecții, dar și dânsul, sărmanul, simțea cu câtă sete le savuram. 

De amintit sunt și momentele în care părintele diriginte ne-a înlesnit întâlnirea cu unul dintre cei mai mari duhovnici ai țării, părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, ale cărui povățuiri ne-au fost puse la temelia formării noastre teologice și duhovnicești. 

Dar a venit anul IV, cu o materie dintre cele mai importante din învățământul teologic: Dogmatica. Versete... citate din Sfinții Părinți... termeni dogmatici... Cunoașterea apofatică și catafatică a lui Dumnezeu... Taine și ierurgii... Viața de apoi și... dacă a fost dezlegată „fiara” etc. Extemporale și teze... Nici greu, dar nici ușor. Abia după ani, la facultate, am realizat că părintele diriginte ne-a predat Dogmatica după cursurile universitare. Așa că, la facultate, doar ne-am reamintit Dogmatica învățată la Seminar de la părintele diriginte, chiar dacă, pauza mare era inclusă în ora de Dogmatică, pentru că după o examinare de 30 de minute, lecția următoare nu putea fi predată în doar 20 de minute. Să ne fie iertat, dar mai murmuram și noi... Fapte 17, 32... Fapte 17, 32... ca și atenienii în Areopag: „Despre aceasta te vom asculta și altădată”. De! Amintiri din copilărie!

Ca toți părinții profesori, părintele diriginte a ținut foarte mult la prestigiul formării intelectuale și duhovnicești de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Namț. Am fost mustrat, după Lucrarea de Diplomă, că nu mă înscriu la examenul de admitere la Insitutului Teologic de grad universitar din București în anul 1985. Nu aduc aici argumente, dar părintele diriginte, cu bune intenții, m-a îndemnat să mă înscriu pentru că Seminarul Teologic de la Neamț este și trebuie să fie în continuare emblematic pentru învățământul teologic. Am fost neascultător, dar părintele m-a iertat. A rânduit Dumnezeu să fiu student, cinci ani mai târziu, la reînființata Facultate de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași.

Legătura duhovnicească cu dragul nostru părinte a continuat. Întâlnirile de 10 ani, de 20 și următoarele de la absolvirea seminarului, în diferite locații, precedate de Sfânta Liturghie, apoi de strigarea catalogului, încununate de același umor: Un coleg: „Am doi copii și unul pe drum”... Răspunsul părintelui diriginte: „De ce faci preoțimea de râs? De ce ții copiii pe drum?”

Am simțit emoția părintelui la întâlniri de câte ori striga catalogul. Profesorul, dirigintele, preotul, apărătorul din cancelarie care se lupta pentru punctele la purtare ale unor colegi, poate și ale mele, să nu păteze prestigiul clasei pe care a păstorit-o ca nimeni altul.

Nu cred că vreun coleg poate nega faptul că părintele diriginte Gheorghe Onofrei nu a făcut totul pentru luminarea noastră, a generației, a promoției 1980-1985. Legătura dragostei, respectului și încrederii dintre profesor și discipol a fost idealul sfinției sale și, desigur, al celui care are pupitrul, amvonul sau catedra ca mod de propovăduire al Adevărului. 

Desigur că sunt multe de spus. Multe amintiri frumoase rămase în urmă cu anii cei mai frumoși din viața noastră. Vreau ca aceste puține cuvinte să fie încununate „cu ramuri umbroase, până la coarnele altarului” (Psalm 117, 27), de rugăciune de mulțumire: „...Ca niște robi nevrednici, cu umilință aducem acum mulțumire bunătății Tale, pentru binefacerile ce au fost asupra robului Tău, Părintele profesor Gheorghe Onofrei, septuagenarul.”

Întru mulți și binecuvântați ani, Părinte Diriginte!

Pr. Icon. Stvr. Ionel Piștea