În lunga și zbuciumata sa viață a învățat să se încreadă mereu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și să-și liniștească inima prin rugăciune smerită, plină de credință și răbdare. A slujit Biserica lui Hristos, ca arhiereu, timp de 57 de ani, dintre care 21 de ani ca Patriarh. Viața monahală și-a început-o în Sihăstria Voronei, unde a intrat ca frate la 13 ani și unde a avut prilejul să cunoască mari părinți duhovnicești care l-au ajutat să se formeze ca om al lui Dumnezeu, să intre în duhul și în gândirea părinților simpli și smeriți și să le urmeze exemplul. Mănăstirea sa de metanie rămâne Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), unde a fost tuns în monahism pe data de 6 august 1935, primind numele Teoctist. Educația teologică a primit-o la Seminarul Monahal de la Neamț, apoi la cel de la Cernica și la Facultatea de Teologie de la București. Patriarhul Justinian Marina, care i-a fost unul dintre cei mai apropiați îndrumători duhovnicești, simțind chemarea pe care i-o face Dumnezeu de a sluji pe o treaptă mai înaltă în Biserică, l-a hirotonit întru arhiereu și i-a fost alături în toate greutățile care au urmat, mai ales în acea perioadă de mari opreliști pe care regimul comunist-ateu le exercita asupra Bisericii. Înainte de a fi ales Patriarh al României, a fost 12 ani vicar patriarhal, apoi episcop al Aradului (1962-1972), mitropolit al Olteniei (1973-1977) și mitropolit al Moldovei (1977-1986).

Ultimul său text, datat 27 iulie 2007, cu doar trei zile înainte de a trece în Împărăția cea de sus, a fost cuvântul despre acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – monahia Benedicta, înmormântată la Putna, scris cu prilejul împlinirii unui an de la trecerea ei la cele veșnice.

Patriarhul Teoctist a iubit foarte mult monahismul și s-a străduit să-l sprijine, atât în perioada regimului comunist, care urmărea suprimarea monahismului din țara noastră, cât și după aceea, când încercările venite asupra vieții monahale erau de altă natură, mai fine, venite din partea duhului unei lumi în continuă secularizare. Cu discernământ, tact și gând smerit, a reușit să sprijine duhovnicește pe monahii din mănăstirile țării și să restaureze o parte dintre ctitoriile domnilor români, care aveau totodată valoare de monumente istorice. Între mănăstirile de a căror restaurare s-a ocupat îndeaproape se numără Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei și Vorona.

În dragostea sa de Biserică și de neam, Patriarhul Teoctist l-a iubit mult și pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, de a cărui ctitorie s-a îngrijit să fie restaurată și înnoită. L-a iubit mult și pe al doilea mare ctitor al Putnei, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul, căruia îi face un portret de sfânt într-o carte scrisă pe vremea în care Sfântul Iacob încă nu era canonizat. Realizarea ctitoricească cea mai importantă, pentru care Patriarhul Teoctist se înscrie ca al treilea mare ctitor al mănăstirii, este construirea Casei domnești, între anii 1981 și 1988. Pisania Casei domnești arată că înălțarea ei s-a făcut „cu întreaga cheltuială a Mitropoliei Moldovei și cu purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului mitropolit Teoctist”. Cu un an înainte de sfințirea Casei domnești din 15 august 1988, într-una dintre vizitele de verificare a mersului lucrărilor, a lăsat o însemnare în Cartea de oaspeți:

Ultima vizită la Mănăstirea Putna a Preafericirii Sale a avut loc pe 2 iulie 2004, ziua de pomenire a primului ctitor al mănăstirii, când se împlineau 500 de ani de la trecerea Sfântului Ștefan cel Mare la cele veșnice. Cu acest prilej, a lăsat o ultimă în semnare în cartea de oaspeți, care se încheie astfel:

Ducem în inimă și în suflet icoana Ortodoxiei pe care am văzut-o la Sfânta Mănăstire Putna. 2 iulie 2004.

În cuvântul rostit la pomenirea de astăzi a Patriarhului Teoctist, părintele stareț Arhim. Melchisedec Velnic a accentuat valoarea și importanța ctitorului pentru păstrarea unității credinței și a credincioșilor, precum și pentru garantarea continuității moștenirii cultural-spirituale a unei biserici sau mănăstiri:

„Ctitorul împlinește voia lui Dumnezeu: ca toți să fie una. Într-o lume brăzdată de dezbinare, ctitorii sunt cei care împlinesc acest cuvânt: împreună putem reuși. De aceea, ei devin și modele de unitate. Esența lucrării lor poartă semnele unității. Un cititor rămâne înscris în cartea unei biserici și în cartea inimii noastre. Amintind de multele însemnări din cartea de oaspeți, Arhim. Melchisedec a reafirmat că „prin Casa domnească, Patriarhul Teoctist s-a înscris ca al treilea mare ctitor al Mănăstirii Putna. Casa domnească este rodul dragostei și al grijii Patriarhului Teoctist pentru ctitoria Sfântului Ștefan cel Mare”.

Veșnică să-i fie pomenirea și de acolo, de lângă Părintele ceresc și de lângă Sfântul Ștefan cel Mare, pe care l-a cinstit cu atâta evlavie, să ocrotească în continuare mănăstirea aceasta și neamul pe care l-a slujit cu smerită dăruire până la ultima suflare. (Protos. Gherasim Soca)

Sursa: Facebook / Mănăstirea Putna