Pelerin prin ţinutul Neamţului și Sucevei
Sunt tânără şi cred că este adevărată zicerea lui Francis Bacon: „A călători este, pentru cei tineri, o parte a educaţiei; pentru cei mai vârstnici, e o parte a experienţei”. Cunosc şi mai multe tipuri de călători: hoinarii - cei care merg la voia întâmplării, rătăcitorii - cei care greşesc adesea drumul, excursioniştii - cei care bifează locurile vizitate, mergând cu mâinile la spate şi uimindu-se de cele ce văd şi pelerinii - cei care, în călătoria lor, doresc să se întâlnească cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, cei care îşi unesc mâinile în rugăciune şi-şi pleacă adesea genunchii.
Am călătorit, zic eu, mult. Nu pentru a fugi de viaţă, ci pentru ca viaţa să nu îmi scape. Am fost şi hoinar şi rătăcitor şi excursionist. Dar nu despre aceasta vreau să scriu. Vreau să vă povestesc despre o călătorie, recomandată de Mircea Eliade ca fiind cea mai preţioasă „aceea către sufletul nostru, către noi înşine”. Am avut această ocazie în zilele de 4 şi 5 februarie 2019, când, împreună cu 22 de prieteni ai Sfinţilor Trei Ierarhi de la biserica Liceului Pedagogic din Iaşi, am ales să descoperim trecutul istoric şi spiritual al Moldovei printr-un pelerinaj în ţinutul Neamţului şi al Sucevei.
Câtă istorie şi viaţă într-o zi!
Călătoria noastră a început cu vizitarea Mănăstirii Probota, locaş ctitorit de Petru Rareş în 1530 şi ales necropolă domnească, pentru el, soţia sa, Elena, şi copiii lor. Biserica păstrează atât în interior, cât şi în exterior pictură din vremea ctitorului. În apropierea ei se află ruinele bisericii unde a fost înmormântată doamna Oltea, mama Sfântului Ştefan cel Mare. Apoi, la Dolheştii Mari ne-am închinat în Biserica „Cuvioasa Parascheva”, ctitorie a tatălui boierului Şendrea. Ridicată după modelul Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi şi a Bisericii Mirăuţi din Suceava, biserica are statut de necropolă, adăpostind mormântul hatmanului Şendrea şi al soţiei sale Maria, sora lui Ştefan cel Mare. Aici am aflat că Sfântul Ştefan a avut trei fraţi - Ioachim, Ioan şi Cârstea şi două surori - Maria şi Sora.
La Baia am poposit la alte două locaşuri pline de istorie: Biserica Albă - ctitorită de Ştefan cel Mare în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta din 14-15 decembrie 1467 împotriva oştilor ungureşti conduse de Matia Corvin şi Biserica „Adormirea Maicii Domnului” ctitorită de Petru Rareş în 1532. Tot aici, la Baia se află şi ruinele catedralei catolice zidite în 1412 de Alexandru cel Bun pentru soţia sa, Margareta.
La Mănăstirea Slatina am descoperit mai multe despre domnitorul prezent în opera lui Costache Negruzzi - Alexandru Lăpuşneanu. Fondată de acesta la îndemnul unui sihastru, Pahomie, mănăstirea va deveni necropolă domnească pentru familia Lăpuşneanu: Alexandru voievod, Ruxandra doamna - fiica lui Petru Rareş şi cele două fiice ale lor. Aici, în secolul trecut, au vieţuit şi înnoit viaţa monahală părinţii Ilie Cleopa, Paiele Olaru, Arsenie Papacioc, Daniel Sandu Tudor, Petroniu Tănase, Bartolomeu Anania şi Andrei Scrima. Tot aici ne-am închinat la moaştele Sfântului Grigorie Teologul, unul dintre ocrotitorii prieteniei noastre.
Am zăbovit puţin şi la Mălini, în casa memorială a poetului Nicolae Labiş, tânăr stins prea devreme, la doar 21 de ani. Spre seară ne-am închinat la Mănăstirea Bogdăneşti ridicată pe locul în care, în 1363, Bogdan I zidise o mănăstire care să fie aproape de Curtea Domnească de la Baia. Mănăstirea Râşca, ctitoria lui Petru Rareş din 1541, a fost ultimul loc vizitat în prima zi.
Câtă istorie şi viaţă într-o zi! Trei necropole: Probota, Dolheşti, Slatina. Cinci domni ctitori: Petru Rareş, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu şi Bogdan I. Şi lupte: Dolheşti şi Baia. Şi rugăciune... Dar ziua nu s-a încheiat. Centrul de tineret din Poiana Prieteniei de la Nemţişor şi-a deschis braţele pentru a ne găzdui. Aici am gătit împreună cina, ne-am rugat şi am vizionat şi discutat filmul „Black”. Câtă lumină poate avea un nevăzător; cum arată un adevărat profesor; cum să-mi descopăr şi înmulţesc darurile; puterea cuvântului şi a perseverenţei - au fost subiecte ale dialogului ce s-a legat între noi.
Locul miraculos, cu multă linişte şi pace sufletească
A doua zi, după rugăciunea de dimineaţă şi micul dejun, am părăsit Poiana Prieteniei şi am pornit spre alte locuri sfinte. Mănăstirea Icoana şi Schitul Icoana Veche ne-au ajutat să înţelegem că retragerea în pustie poate spori mult rugăciunea. La Mănăstirea Neamţ, ctitorită de Slăvitul Ştefan în 1497, ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la moaştele Sfântului Simeon şi ale Cuviosului Paisie Velicicovschi. Am fost uimită aflând că în vremea vieţuirii Sfântului Paisie la Neamţ, aici erau peste 700 de monahi ce se îngrijeau atent de rugăciunea inimii şi de traducerea operelor duhovniceşti. Cu bucurie am poposit şi la biserica din curtea seminarului teologic pentru a cinsti moaştele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Spre seară am ajuns la Mănăstirea Sihăstria, unde ne-am închinat la mormântul părintelui Ilie Cleopa şi am cântat „Hristos a înviat!”, aşteptând parcă răspunsul „Mânca-v-ar raiul!”.
O adevărată provocare a pelerinajului a fost drumul pe jos prin pădure până la Sihla, la Peştera Sfintei Teodora. Am pornit puţin speriaţi de înălţimea zăpezii de la marginea pădurii, dar ştiu că fără osteneală nu se poate ajunge la bucurie adevărată. Astfel, în rând câte unul, cu o metanie în mână şi cu rugăciunea inimii am păşit cu nădejde spre peştera Sfintei. Brazii înalţi păreau străjerii unei împărăţii fără sfârşit. Pe alocuri păşeam pe zăpadă, apoi pe frunzele toamnei, apoi pe iarbă verde ivită prin zăpadă. Într-un sfârşit am ajuns. Peştera e foarte mică, multă umezeală, o lespede de piatră ce servise drept pat Sfintei, câteva icoane, două lumânări aprinse şi multă linişte şi pace sufletească. Am cântat un tropar şi ne-am plecat genunchii pentru o clipă de mulţumire. Cum a trăit Sfânta aici 60 de ani? Ce-o fi mâncând? Cum a îndurat frigul şi umezeala? Mie îmi cam place confortul şi mănânc bine. Cu greu suport frigul. Ce taină! Mănăstirea Sihla cu rugăciunile Vecerniei a fost ultimul popas.
Aşa, în aceste zile, am mai citit câteva pagini din cartea de istorie a Moldovei. Am întâlnit domnii şi sfinţii. Mi-am dat seama că sunt atâtea lucruri de văzut şi trăit şi că avea dreptate Antoine de Saint-Exupery când spunea că „limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”. Pelerinajul este, de fapt, o vedere cu inima. (Daniela Romaniuc, prietenă a Sfinţilor Trei Ierarhi)
