Pelerinii, la Cuviosul Dimitrie, de ziua lui
Pelerinajul este unul dintre acele lucruri deloc mărunte despre care toată lumea ştie ce este, dar nu e deloc lesne să îl explici, căci întâlneşti invariabil exemple care te smeresc şi îţi atrag sfios atenţia că nu ai înţeles nimic. Explicaţiile cele mai adânci le găseşti în privirile pelerinilor tăcuţi, pe care-i vezi ascunşi în spatele gardurilor, aşteptându-şi cuminţi rândul, de teamă să nu-l supere pe Sfântul.
Nu ne mai miră de acum rândul kilometric al pelerinilor care se adună an de an lângă casa Sfântului Dimitrie, pe Colina Patriarhiei, prelungindu-se ca un brâu ce ţine laolaltă viaţa duhovnicească a României. Pelerinii au devenit un barometru al credinţei şi nădejdilor poporului. Unii vin ca să ceară vindecare de boli, alţii vor să aducă mulţumire pentru ajutor, iar alţii mai mult din curiozitate, dar toţi vor spune la un moment dat că se roagă pentru sănătate şi o viaţă mai bună. Indiferent de motiv, românii se reunesc pentru câteva zile într-un alai sublim ce respiră rugăciune, osteneală, răbdare şi speranţă.
Rândul e consistent şi variat. În el găseşti credincioşi de toate felurile: cuminţi, nerăbdători, vorbăreţi, rugători, adormiţi şi dârji. Chiar şi în mijlocul nopţii, convoiul creştinilor freamătă ca o inimă tânără, fiecare nerăbdător să ajungă la cele câteva clipe în care poate să atingă sfintele moaşte şi odoare, şoptind gândul cu care a îndurat toată noaptea şi ziua precedentă. Pentru doamna Floarea, care aşteaptă cu un buchet de busuioc şi crizanteme, obiceiul pelerinajului la Sfântul Dimitrie cel Nou a început acum trei ani, dar, spune dânsa, va continua să vină an de an, cât o vor ţine puterile. A adus-o şi pe fiica ei, ca să o sprijine şi să îi întărească rugăciunea. E văduvă de la 35 de ani, iar chipul îi stă mărturie pentru anii mulţi pe care i-a îndurat singură, dar spune că nu a fost moment în care să nu primească sprijin de la Dumnezeu şi de la copiii pe care îi vede ca pe un dar de la El. „De obicei mă rog mai puţin pentru mine. Mă rog pentru copii şi pentru nepoţi, ca să le fie lor bine, iar pentru ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a ajutat şi cred că îmi va ajuta în continuare. Degeaba vii dacă nu crezi!“, îmi spune doamna Floarea.
Au suficientă dorinţă şi credinţă încât să îndure frigul
Mădălina, studentă la Drept, a venit cu prietenii ca să se închine Sfântului. I-am găsit intonând încet cântece bisericeşti. „Venim la sfinţi şi ne închinăm lor pentru că ei au fost oameni ca şi noi, ne ştiu slăbiciunile, iar Dumnezeu ascultă rugăciunile sfinţilor care mijlocesc pentru noi. E şi o datorie pentru noi să venim şi să le mulţumim sfinţilor pentru ajutorul lor, chiar dacă ei, poate, nu au nevoie de mulţumirea noastră şi ne ajută mereu“, mi-a spus ea. Chiar dacă nu toţi oamenii sunt la fel de liniştiţi pe parcursul lungilor ceasuri de aşteptare, unii pierzându-şi răbdarea sau găsind altceva de făcut, pentru Mădălina e un motiv de bucurie că vin atât de mulţi la pelerinaj, aceasta fiind o dovadă că toţi, indiferent de măsura cumpătării, au suficientă dorinţă şi credinţă încât să îndure frigul şi oboseala ca să se închine alături de toţi ceilalţi.
Mai deoparte, îi găsesc pe soţii Ana şi Iulian, din Bucureşti. El îşi ţine soţia în braţe, s-o ferească de frigul nopţii. Întrebarea mea clişeistică despre motivul care îi aduce la Sfântul Dimitrie îi surprinde: „Cum să nu venim?!“, îmi răspunde doamna Ana. „Venim an de an de ziua Sfântului ca să îi mulţumim şi să-i spunem păsurile şi dorinţele noastre. La cine altcineva să ne ducem? Numai Dumnezeu ne ascultă mereu rugăciunea şi ne dă putere să mergem mai departe“. Cuvintele Anei sunt întărite cu privirea de soţ, care preferă să păstreze tăcerea, încălzindu-i cu suflarea obrajii înroşiţi de frig. „Cred că sfinţii sunt cei care ne dau putere şi că fără ei ne-ar fi mai greu. Ei sunt ca nişte prieteni pe care te poţi baza mereu. Dar pe prieteni nu-i poţi lăsa, uitând să-i vizitezi măcar de ziua lor. Aşa ştim noi, românii, şi cred că aceste obiceiuri nu trebuie pierdute. Ele dau forţă şi frumuseţe neamului nostru şi ne întăresc, ca să fim mai uniţi şi mai muncitori. De aceea vin mereu şi cu un buchet mai mare de flori şi busuioc la sfânt. O parte o dau, ca să fie împărţită pelerinilor, dar pe cealaltă o păstrez ca să o duc acasă prietenilor şi familiei, iar toţi se bucură de darul meu“, îmi mai zice ea zâmbind.
Mai multe priviri, mai puţine cuvinte
Nu pentru toţi e aşteptarea la fel de grea sau uşoară. Istovit la rându-mi şi cuprins de moleşeală, mă face atent o bătrână gârbovă, dar cu o voce incredibil de clară şi dulce, ce le cere sfios oamenilor iertare, ca să-i permită să iasă din rând. Duce în mână un şirag de metanii de lână, lucioase de atâta purtare. Nu îndrăznesc să o întreb pe bătrână nimic, dar aud cele câteva cuvinte pe care le schimbă cu unul dintre jandarmi. A venit de dimineaţă cu trenul din Târgovişte şi a mâncat te-miri-ce până la ora aceasta târzie din noapte. Acum vrea să meargă preţ de câteva minute în biserică, să se aşeze, căci are spatele operat de hernie de disc din tinereţe şi nu mai poate sta în picioare. Jandarmul se oferă să îi cheme bătrânei pe voluntarii de la Crucea Roşie, să o ajute, dar bătrâna, mulţumind, refuză. „Nu, mă doare spatele, dar sunt bine. Doar puţin să stau în biserică şi să mă odihnesc, că apoi mă întorc singură la rând, de unde am rămas“, îi răspunde femeia.
Mai târziu îi zăresc pe unii dintre cei care au izbândit deja şi pentru care aşteptarea îndelungată a luat sfârşit. Obosiţi sau, dimpotrivă, mai plini de energie decât la început, toţi respiră vizibil un alt fel de aer, ce se cheamă speranţă: o mamă, alergând cu copilul în braţe, grăbindu-se să-l dea mai departe tatălui care a aşteptat la margine, căci nu-l mai putea purta din cauza greutăţii, o bunică ţinând-o de mână pe nepoţica ce duce mândră, deasupra capului, buchetul de dumitriţe, bătrâni şi tineri care merg deodată mai drepţi şi cu privirea limpede.
Am realizat atunci că cele mai impresionante poveşti sunt ale celor care stau la rând ascunşi de mulţimea de oameni şi pe care îi zăreşti mai greu. Ei nu au nici un interes să fie întrebaţi de motivele peregrinării lor. Le este de ajuns să i le spună Sfântului în taină, în cele câteva clipe în care îi sărută racla. (Articol semnat de Cristian Bostan şi publicat în „Ziarul Lumina” din data de 28 octombrie 2013)
(Sursa: basilica.ro)
