Rezumând, viaţa v‑a fost împărţită în două perioade distincte: una de stânga, când scriaţi articole înduioşătoare şi descriaţi soarta celor sărmani şi «proşti», şi una de dreapta, a năzuinţelor naţionale, când v‑aţi apropiat şi de credinţă.

Uite, cu proştii m‑am lămurit. Eram odată cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre proşti. Proştii, zic, reprezintă ideea de repetiţie goală: o iau totdeauna de la început. Sunt invariabili ca orice lucru neînzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu îmi spune: «Proştii sunt foarte variabili. Eu am un prieten— şi de câte ori îl întâlnesc e mult mai prost decât îl ştiam.»

„Am un mare regret: acela de a nu fi fost teolog”

Cum aţi făcut trecerea de la ateism la credinţă?

Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul ăsta, însă există două căi: calea omului şi calea Domnului. Cea a omului e bătătorită de filozofie, ştiinţe şi tehnică. Pe calea Domnului, omul este însoţit de rugăciune. Iar eu am mers multă vreme doar pe calea omului.

De fapt, ca primă consecinţă a acestei treceri, aţi descoperit adevărata libertate…

Evident. Singura zonă în care acţionează libertatea absolută a lui Dumnezeu este ritualul creştin din Biserică. Acolo nu există teroare, forţă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile pământului, cărnii şi spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decât pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

Aţi avut momente când prezenţa lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră a fost evidentă?

Ar fi o mare îndrăzneală să afirm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea, dar şi o mare bucurie să spun că am simţit această prezenţă.

Dacă politic trecerea de la stânga la dreapta a fost posibilă fără prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credinţă cred că a avut un plus de tragedie.

Sigur. Mi‑am dat seama că singura definiţie completă a omului este dată de teologie: omul este fiinţă religioasă. Filozofia şi ştiinţele sunt ancore în calea omului. Singură credinţa este descoperitoarea căii adevărate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul că nu am realizat în mine un mare teolog. În afară de teologie, se face onanie de prestigiu.

„Dumnezeu este o frumuseţe creştină”

Iniţial, aţi plecat de la convingerea că efortul cunoaşterii e un efort strict individual. Nu aveaţi, atunci, nevoia unei învecinări transcendente.

Nu te poţi cunoaşte singur. Cunoaşterea vine numai prin revelaţie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevăr, când spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Însă mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plăsmuieşte dar e incapabil să primească.

Credinţa e un mod pur de a gândi?

Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru a fi sesizate senzorial şi de proşti!

Puritatea împrumută ceva şi din frumuseţe?

Da. Bulgakov a fost întrebat de ce îl iubeşte pe Dumnezeu. Pentru că a răspuns: «Dumnezeu este o frumuseţe creştină», a fost acuzat de erezie.

În credinţă, care este erezia dumneavoastră?

Ereziamea e sistemul clasic. Mai precis: aspiraţia către sistem. Când gândesc un sistem, mă pun pe lista de candidaţi la parlament. De fapt, raportul dintre om şi teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sunt arhetipuri, modele nepieritoare şi perfecte. Când gândesc, nu gândesc cuvintele purtătoare de concepte, ca idei, ci gândesc în idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L‑am încreştinat!

„Dumnezeu mă iubeşte şi aşa”

Aţi trăit şi alte ispite în viaţă. Printre acestea, tensiunea dintre politic şi economic v‑a preocupat multă vreme.

Păi am fost în Ministerul Economiei Naţionale… Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Ştii cum văd eu diferenţa dintre omul politic şi cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos— negustorul, o raţă care se uită la el.

Perioada stângistă din tinereţe— am putea s‑o trecem şi pe ea printre „erezii”?

Ştiu eu? În vremea mea circula o vorbă: dacă cineva până la treizeci de ani nu e democrat şi de stânga, nu are inimă; dacă peste treizeci de ani nu e conservator şi de dreapta, e tâmpit!

Cum vă apare imaginea lumii de astăzi, la 88 de ani?

Eh… Societatea noastră de astăzi este, evident, un turn al lui Babel. Oamenii trăiesc în turnul lui Babel pentru că sunt oameni. Omenescul nu e firesc. El reprezintă o mutaţie biologică, urmare a căderii în păcat. Şi cu toate acestea, creştin vorbind, între Kant şi Adam nu e nici o deosebire… Deh! E regretabil că timpul trece. Eficacitatea timpului doare. Până acum am pendulat, ideatic, între supraom şi neom.

Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul vieţuirii acestuia, care culminează în moarte…

Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile recente ale acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…

„Revoluţia e o înaintare pe loc”

Sunteţi un autor fără cărţi, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastră e una vorbită, colectiv apărută şi colectiv păstrată. Nu ştiu cine spunea că dumneavoastră gândiţi pe măsură ce vorbiţi. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extremă pe care o practicaţi.

E adevărat. Nu am scris nici o carte. Câteva încercări. Rare sunt cărţile celebre… De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor.

În epocă n‑aţi fost totuşi prea lucid… Mă gândesc, iarăşi, la ciudata perioadă de stânga.

Ce să‑i fac! Eram în tinereţe de stânga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.

Aţi început să vă apropiaţi de creştinism chiar în perioada de stânga?

Visam o republică religioasă, ceea ce e o absurditate. Religia e legată de aceste două mari principii: Principiul monarhiei şi Principiul ierarhiei. Călcate acestea, se realizează spiritul de cireadă umană. Eu raportez religia şi la cantitatea de ordine etico–socială posibilă prin prezenţa ei… E adevărat: eram oleacă agitat în tinereţe. N‑am putut suporta mizeria umană. Poziţia mea la stânga a avut numai un caracter pamfletar, nu şi teoretic. Mi‑a plăcut ce mi‑a zis Cioran, la cafenea, când eram neliniştit. Zic: ce facem, mă Emile, cu nefericiţii lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să‑i lăsăm în grija Lui!

Aveaţi uneori idei «revoluţionare»? Gândeaţi că e posibilă o rezolvare a mizeriei sociale prin revoluţie?

Revoluţia e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Ce de timp a pierdut generaţia mea cu ideea de revoluţie, când de fapt revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon! Orice revoluţionar e ridicol. Vorba–ceea: «Mereu răsare–acelaşi soare, mereu trăiesc aceiaşi proşti.»

„Vreau să văd ce se întâmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei!”

Anii de temniţă v‑au definit, într‑un fel?

Păi definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atât: vârf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vârf de deal!

Mai aveţi vreo curiozitate politică?

Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să‑l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpâneşte. Vreau să văd ce se întâmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei!

Şi dumneavoastră aţi aspirat la conducere.

Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am proiectat forme de orânduire socială. Uite, în republica lui Cicero poate trăi oricine. În a lui Platon, mai mult el. Că oamenii pot trăi şi în state anapoda, vezi Uniunea Sovietică… Până acum, în Europa geniul politic nu l‑au avut decât latinii, şi geniul filozofic grecii, iar germanii au fost copişti zeloşi. Platon, făcându‑şi sieşi republică, a arătat că a avut numai geniul filozofic, iar nu şi politic. Dovadă că drept grecesc nu există, în timp ce dreptul roman e o perfecţiune a ordinii.

Politic, şi numai politic, vă puteţi declara înfrânt.

Da. Acum mă simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!»… Totuşi, nu ştiu de ce am atâta sete de viaţă când nu mai pot aştepta nimic semnificativ. Nu actualizez în nici un chip bătrâneţea. Nu e necesarmente o legătură automată între bătrâneţe şi moarte. Nu ştiu ce personaj dostoievskian moare în fiecare zi. A trăi murind… Am o mare poftă de viaţă nici un semn de îmbătrânire. Poate să fie o iluzie, dar nici aşa nu e rău.

„Creştinismul e cea mai consolatoare religie din istorie”

Aveţi, cred, conştiinţa unei posterităţi, a faptului că nu o să rămâneţi doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.

Ştiu şi eu? Mare brânză nu rămâne după mine. M‑am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu în măsura în care e apropiat sfântul.

Nerealizarea «laică» ar putea fi un semn al realizării spirituale, religioase.

Nu am virtuţi religioase. Am fost prea multă vreme raţionalist. Mi‑a jucat o festă inteligenţa. Câteodată regret că nu am fost un prost. Dacă eram un prost, acum eram liniştit! Dar nu sunt nici înţelept. Înţelepciunea înseamnă însingurare, iar eu nu pot trăi în însingurare. Probabil că sunt imperfect. Sunt de o sociabilitate dezgustătoare! Am avut mereu admiraţie faţă de pustnici, pe care i‑am considerat personalităţi absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei mele. Înaintez într‑o degradare fizică, dar conştiinţa morală sper să nu mă părăsească niciodată. Consider trupul ca templu al sufletului.

Creştinismul sacralizează substanţa individuală. Dar, dacă nemurirea e numai sufletească, asta ne apropie de umbrele antice. Creştinul crede în nemurirea integrală, deosebindu‑se de păgâni… Nu mi‑e teamă de moarte deloc. Am o singură nelinişte: să nu mor necreştineşte şi să nu ajung într‑o sală de disecţie. Sunt confiscat integral de religia creştină, pe care o situez deasupra oricărui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie şi nu pot contesta că Hristos este fiul lui Dumnezeu.

Locul lui Petre Ţuţea în istorie

Care este locul dumneavoastră în istorie?

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.

Şi din cauza asta sunteţi neconsolat…

Nu. Sunt neconsolat pentru că sunt bătrân, că mă aşteaptă moartea şi că nu am mormânt. Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi muri. Sunt agăţat de viaţă cu ultimele gheare… Nu‑i cred pe cei ce spun că mor consolaţi şi solemni. Doar sfinţii sunt capabili de aşa ceva… Nu e un fleac încercarea morţii. Aş vrea să trăiesc două sute de ani. E cam nereligioasă această dorinţa şi această zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brânză n‑aş face dacă aş mai trăi o sută de ani, dar nici puţin lucru n‑ar fi… De la o vârstă, fiecare zi în plus e un cadou.

„Cu ideea morţii s-au împăcat doar sfinţii”

În mijlocul prăpădeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?

Ca să fii model trebuie să ai calităţi care, platonic vorbind, să fie demne de imitat.

În lumea modelelor funcţionează distincţia dintre imitare şi participare?

Hristos participă la Absolut, fiind o parte din el, în timp ce eu doar aspir, imit. Aspiraţia e doar o tendinţă, iar nu o participare. Creştinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poţi să‑l imiţi, imperfect, dar una e imitarea şi alta e participarea care te face să te realizezi în tine, prin el, în mod total. Sunt foarte puţini creştini totali. Sau mă înşel eu… Eu însă nu am afirmat niciodată, cu obrăznicie, că sunt un creştin perfect.

De imperfecţiunea creştinismului dumneavoastră e legată şi teama de moarte?

Moartea mă pune în contact cu Dumnezeu fără nici o problemă. E adevărat că trăiesc ca în formula aceea: silă de ziua de azi şi teamă de ziua de mâine, dar să ştii că nu‑mi convine să mor. Cu ideea morţii s‑au împăcat doar sfinţii.

În disperarea aceasta nu vă deosebiţi prea mult de Cioran.

Cioran nu e deloc disperat. Eu cred că se preface. Dar sunt momente când disperarea e un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neîmplinirea, în imaginea idealului, — că eu m‑am gândit pe mine supraom şi constat că sunt o vietate–om — nu e o suferinţă? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu mă deosebesc de nici un om, fiindcă nu fac ierarhii culturale când e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghiţă Popescu.

Poate că vă proiectaţi prea mult în afară.

Nu există om care să nu se extrapoleze, care să nu se proiecteze în afara lui, oricât de mediocru este.

Dar creştinismul nu operează cu destine.

Eu am folosit aici cuvântul destin în sensul lui comun, iar nu religios. Creştinismul este o egalitate mistică. Ne diferenţiem în funcţie de treptele aspiraţiilor noastre spre transcendentul mântuitor. Realitatea mistică e transcendentă, adică singura Realitate, căci ce este imanent nu e real, ci aparent. Dacă anulezi omul mistic, rămâne un animal. De aceea, Eliade lucrează pe conceptul de „homo religiosus”.

„Dacă apare un sfânt acum, în Bucureşti, râde lumea de el”

Faceţi deseori apel la modelul sfinţeniei. Modelul sfinţeniei e un model tinzând spre modelul hristic, iar nicidecum un model–limită, inhibator.

Evident. Teoretic. Nu ştiu cine a spus că a fi sfânt înseamnă a fi anahoret, dar că a fi anahoret nu determină obligatoriu să fii şi sfânt, deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. Eu cred că dacă apare un sfânt acum, în Bucureşti, râde lumea de el… Seamănă cu Tănase… În lumea modernă, sfinţenia este aproape impracticabilă. La nivelul cetăţii. Omul, în general, trăieşte spre sfinţenie, dar nu la sfinţenie. Una e să fii spre Ploieşti şi alta e să fii la Ploieşti. Aceasta este drama omului modern.

La nivelul cetăţii. Dar soluţia este asumarea personală a rigorilor spirituale…

Creştinismul, în esenţa lui, e legat de actul individuaţiei. Uite, de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dăunează Absolutului mistic. Adică activismul supraîncărcat se cheamă moralism, iar nu religie.

Soluţia consolării, invariabil, cantonează în religios?

Cum să nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom şi dă cu tine de pământ… Am avut o vreme în viaţa mea când am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria şi puterea nu consolează în nici un fel. M‑am zbătut o viaţă întreagă să ajung creştin perfect şi probabil nu e de nasul meu.. Eu nu pot să‑l imit concret pe Hristos, decât doar printr‑o gândire religioasă, fiindcă în afară de religie nu există decât devenire, adică neadevăr. Din punctul acesta de vedere sunt salvat.

Suferinţele unui patriot

Eram bolnav, în temniţă, şi aveam febră. Am strigat: mă doare capul. Zice gardianul: şi pe mine mă doare… Ce am păţit eu în viaţa asta a mea! Pentru că am ţinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Când m‑au pus în libertate, nu am văzut niciodată un câmp mai glorios. Am avut brusc conştiinţa spaţiului. Era o minune a lui Dumnezeu…

Mi‑a plăcut în liceu mai mult geometria. Sunt foarte încorporat în spaţiu, fiindcă sunt religios. O religie pur temporală e cu neputinţă. Templul e spaţiul sacru. Şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş.

Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M‑au bătut… M‑au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m‑au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacă-tă că n‑am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfânt. Treisprezece ani!…

Am vorbit odată într‑o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: ni s‑a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. Am stat în fort la Jilava şi ţineam conferinţe. M‑au izolat într‑o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M‑au frecţionat băieţii şi m‑am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor… Sunt stări umane când dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându‑i că în mijlocul lui s‑au petrecut asemenea monstruozităţi.