Într-o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ de pe vârf de munte din zona Neamţ, din vorbă în vorbă, am ajuns la numărul de ucenici, fraţi de mănăstire pe care îi are. „Numai doi” a spus acesta. „Au fost vreo douăzeci după revoluţie, dar aproape toţi au plecat. La muncă în străinătate”. Dincolo de aparenţa ironică a situaţiei – doritori de viaţa îngereaască, de votul fecioriei, sărăciei şi ascultării, pleacă la muncă în ţări străine – discuţia reflectă o realitate mult mai adâncă, de un tragic real, generator de suferinţă: atenuarea vocaţiei monahale şi preoţeşti în genere.

Acum vreo 10 ani, mă aflam într-un proiect care vizita întreaga Europă: Bridge Project. Vorbind cu un doctorand în teologie de la Tesalonic, acesta mi-a spus că pentru el cel mai greu lucru este să îşi găsească o soţie: fetele de azi din Grecia nu mai doresc să fie preotese, nu se mai regăsesc în setul de valori impus de o familie de preot. La noi există încă mulţi tineri care doresc să ajungă preoţi, facultăţile de teologie sunt pline. Ceva însă anunţă tăvălugul secularizării forţate: calitatea vocaţiei scade, educaţia teologică se atenuează, scopul în viaţă al teologilor se reorientează din lipsă de parohii etc.

Mănăstirea Hrisopigi de lângă Atena. Un complex monastic impunător, cu o Biserică minunată în cruce greacă înscrisă, cu zeci de chilii profilate în clădirea înconjurătoare. În mănăstire există însă un singur călugăr, care are grijă de tot, iar duminica vin câţiva credincioşi din apropiere la Liturghie.

Lipsa de vocaţie monahală este acută în ţările occidentale şi se înstăpâneşte şi la noi. Oamenii educaţi în spiritul consumismului nu mai concep o viaţă de austeritate rugătoare, de ascultare necondiţionată, de castitate permanentă şi de sărăcie cu duhul. Mai degrabă potolirea poftelor de orice fel, libertatea manifestată discreţionar, cultul plăcerii şi mândria cuprinzătoare sunt temeiurile fiinţării omului post-modern. În această situaţie, omul educat la televizor, cu o cultură universală de internet şi cu o mentalitate de „shooter” nu mai poate percepe idealurile fundamentale ale creştinismului: fidelitate, sfinţenie, pace, bucurie, dragoste, jertfă, înviere. Omul „google” îşi trăieşte viaţa liniar şi orizontal, tânjind după opulenţa starurilor, sperând într-un câştig nemuncit, pulsând la magia senzorială, iluzionându-se cu imaginile pixelate din cutia atotprezentă.

Ceva trebuie făcut. Cred că este cultivarea unei vieţi de familie autentică, în care rugăciunea comună a părinţilor cu copiii să fie o permanenţă, în care respectul, iubirea, jertfă, împărţirea frăţească, prezenţa la Liturghie, cultul sfinţilor şi al icoanelor, să fie practicate şi generatoare de fiinţă creştină. Postul ţinut cu sfinţenie, spovedania sinceră, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, pelerinajele la mănăstiri – şi nu numai coborând trei minute din autocar pentru a contempla priveliştea –, prezenţa unui duhovnic bun, lecturile din Sfinţii Părinţi şi din Pateric, pot trezi în tinerii de azi dorul de cer, suspinul interior după unirea cu Mirele ceresc, nostalgia liniştirii rugătoare, duhul comuniunii spirituale în ascultare, ritmul liturgic al vieţii de sfinţenie. Altfel, în 20 de ani vom descuia mănăstirile pentru a le vizita şi apoi le vom încuia la loc.