Trăim într-o lume creată de Dumnezeu, dar cu stăpânitori creați, ajunși acolo printr-un concurs de împrejurări, într-un cerc vicios al preferințelor, în care lanțul slăbiciunilor și nevoia de confirmare a propriei valori au de cele mai multeori o valoare strict comericală – do ut des.

Din această cauză, elita politică nu este nicidecum elita morală, nici măcar elita spiritului întreprinzător, intelighenția națională sau vârfurile educației. Este o oaste de mercenari, de cele mai multe ori acționând pe principiul pilelor, chiar dacă legitimitatea democratică le conferă o aură de valoare. Pentru că nu alegem pe cei mai buni, ci doar de cele mai multe ori evităm pe cei mai răi (sau nu).

Dacă privim cu detașare, sine ira et studio, către istoria umanității, vedem că ea s-a scris de cei puternici, s-a pecetluit de învingători, învinșii rămânând doar în istoria lui Dumnezeu, a Cărui memorie e infinită și veșnică.

Ceea ce vreau să subliniez prin aceste aserțiuni aparent disparate este că orice regim de pe pământ este relativ, imperfect, predispus la abuzuri și cauzator de suferință. Și aceasta datorită naturii umane căzute, ale cărei slăbiciuni ontologice datorate păcatului cronic se manifestă prin mândrie, avariție și ucidere, în orice stadiu al gândului și al vieții.

Dorința omului de a realiza raiul pe pământ este deșartă, atâta timp cât omul transformă lumea în iad, datorită răutății sale congenitale. Au fost regimuri care au clamat fericirea universală, egalitatea tuturor, conviețuirea pașnică, armonia comunitară, triumful creativității, progresul nelimitat et caetera. Toate acestea s-au dovedit niște minciuni pentru a instaura stăpânirea unei minorități discreționare, care devine idol prin ideologie și manipulare.

Cineva spunea că regimul comunist, ca egalitarism procustian, sclavie generalizată, ideologie atee, spirit gregar, etatism aberant, militarizare ubicuă, idolatrie absurdă și în mod esențial limitarea extremă a libertății,nu este esențial diferit de capitalism. La răsărit, uniforma obligatorie, la apus, sacoul și cravata obligatorii. Aici muncă neabătută, acolo ore suplimentare. Diferențele sunt doar în libertatea de exprimare și în atomizarea personală. Și în marca de televizor pe care omul epuizat o găsește acasă, după muncă. Se schimbă doar senzația de proprietate.

Eram odată în Athos, împreună cu câțiva studenți și cu un părinte aghiorit de mare calitate spirituală. Pe drumul dintre două mănăstiri, am dat de o grădină preafrumoasă, și cum eram morți de foame, părintele a deschis poarta, legată sumar cu o sârmă, am intrat și ne-am ospătat regește din roșiile, ardeii și harbujii care mijeau printre frunze. După ce a mâncat fără să respire, unul dintre teologii care mă însoțeau a devenit brusc moralist ad hoc. „Cum, părinte, e frumos să furăm așa legumele și fructele de aici? Cineva a muncit pentru ele...”. Părintele a plecat fruntea și a zis. „Eu sunt un nemernic și un hoț. Voi n-aveți nicio vină. Iertați-mă!”. Mai târziu am aflat că acea grădină era în proprietatea unei mănăstiri, al cărei stareț a binecuvântat ca toți pustnicii viețuitori pe stâncile aride ale Atonului (așa cum era și părintele de care v-am zis), să vină și să ia câte legume și fructe pot căra cu brațul.

Noțiunea de proprietate este relativă. Suntem administratori ai pământului creat de Dumnezeu, iconomi vremelnici ai materiei, chiriași ai acestei vieți. Nimic nu este al nostru. Totul este dăruit de Creator și primit de oameni ca dar și ca dăruire de Sine a lui Dumnezeu.

Adevăratul rai nu poate fi atins de omul căzut, care jinduiește după viața și averea celuilat. Stricăciunea nu poate moșteni nestricăciunea. Nimic necurat nu va intra înaintea lui Dumnezeu: „Carnea şi sângele nu poate să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea” (1Cor. 15,50). Niciun regim politic, fie el legitimat de credință (așa cum era în Bizanț), nu poate scăpa de tentația de furt. Niciun ideal politic nu poate înlocui idealul nemuririi în sânul lui Dumnezeu.

Așa că ceea ce ne rămâne de făcut este să privim cu circumspecție orice structură creată pe principii seculare. Adevărata politică a creștinului este raiul, Biserica primește în brațele ei pe toți oamenii, nu poate fi partinică, ci integratoare, strategia economică a omului credincios este iconomia harică a vieții. Acest lucru nu înseamnă pasivism sau nihilism. Este doar o privire profundă în sufletul omenesc și o înălțare de la speranța în oameni la încrederea în Dumnezeu: „Nu vă nădăjduiți în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire... Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob, nădejdea lui, în Domnul Dumnezeul lui” (Psalm 145, 3, 5).