Au slujit părintele stareț al mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, și alți clerici din obște.

Alături de Patriarhul Teoctist, la slujbă au fost pomeniți și Patriarhul Iustin Moisescu, înaintașul său în scaunul de Mitropolit al Moldovei și de Patriarh al României, și el purtând mult de grijă de Mănăstire Putna, și Dan Hăulică, născut în aceeași zi de 7 februarie, în 1932, cu care Patriarhul Teoctist a avut o legătură de suflet și o frumoasă colaborare, mai ales în ceea ce privește bisericile și mănăstirile monumente UNESCO.

Redăm în continuare cuvântul rostit după slujbă de către părintele stareț, arhimandrit Melchisedec Velnic:

7 februarie – întru această zi a văzut lumina zilei fericitul întru adormire Părinte Teoctist, Patriarhul României.

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist s-a născut în 7 februarie 1915 în satul Tocileni, Botoșani, din părinții Dumitru și Marghioala Arăpașu, o familie binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii, dintre care el a fost al zecelea.

În 1928, la 13 ani, a intrat ca frate la Sihăstria Voronei și a fost tuns în monahism în 1935.

În 1950, Dumnezeu l-a chemat spre slujirea de arhiereu, prin grija marelui Patriarh Justinian Marina care, în acea vreme, conducea Biserica Ortodoxă Română. Patriarhul Justinian i-a fost părinte duhovnicesc până ce a trecut la cele veșnice, i-a fost povățuitor și i-a călăuzit pașii, ajutându‑l să se formeze pentru lunga slujire arhierească care va urma.

A fost 12 ani vicar patriarhal, apoi episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei, mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar din 1986 Patriarh al României, până a trecut la cele veșnice în 30 iulie 2007. 

Astăzi se împlinesc 109 ani de la nașterea acestui vrednic de pomenire Patriarh.

Pomenirea lui aici, la Mănăstirea Putna, nu este doar un gest de evlavie sau de sfântă datorie. Ar fi prea puțin. Cei care s‑au bucurat de ocrotirea unei familii sunt datori, după cum o cere legea sfântă strămoșească, cu recunoștință față de înaintași. Cei care nu au avut șansa de a se naște într‑o familie, dar au fost mai apoi primiți într‑una, simt o datorie în plus. Cu toate acestea, recunoștința acestora, deși bună și adevărată, are o doză de neîmplinire, fiind umbrită de rutină sau tristețe.

Obștea Mănăstirii Putna este astăzi datoare cu o recunoștință adâncă, cu mult mai presus decât a acelora, căci cel pe care îl pomenim în această zi a făcut parte dintr‑un alt soi de familie, o familie duhovnicească, care nu este întotdeauna formată și lăsată de oameni, ci este atent călăuzită sub mâna lui Dumnezeu.

Dacă pe un părinte trupesc îl cinstim ca pe cel care, alături de Dumnezeu, ne‑a dăruit viața, cum îl vom cinsti pe cel care ni L‑a adus aproape pe Dumnezeu-Tatăl, făcându‑ne părtași Familiei Sale Cerești? Desigur că nicio limbă nu este în stare să dea un astfel de răspuns, cum nicio minte nu poate cuprinde aceste adâncimi. Nouă ne rămâne, ca moștenire, datoria iubirii, pe care lui Dumnezeu Îi cerem să ne ajute să o împlinim cum se cuvine.

Pentru Preafericitul Părinte Teoctist, Ortodoxia a însemnat crezul sfânt pe care îl rostește tot românul: Uniți în cuget și simțiri! Să ne rugăm împreună, să ne iubim ca frații, să nutrim grijă iubitoare față de toți. Spunea de multe ori: „Dacă o mănăstire își păstrează rânduiala, nu va cădea, ci va găsi mereu calea prin care să se vindece pe sine”. Îndrăznim să sperăm că acesta să‑i fi fost imboldul atunci când, cu ocazia ultimei sale vizite la Putna, a lăsat scrise aceste cuvinte în Cartea de Aur a mănăstirii: „Ducem în inimă și în suflet icoana Ortodoxiei pe care am văzut‑o astăzi la Sfânta Mănăstire Putna”.

Trăindu-și cu evlavie și responsabilitate relația sa cu Dumnezeu, Preafericitul Părinte Teoctist s-a dăruit pe sine, făcându‑ne și pe noi, nevrednicii săi fii duhovnicești, părtași acestei comori duhovnicești. De aceea, familiaritatea sa cu Dumnezeu s‑a reflectat în tot ceea ce a făcut. Chiar și atunci când se îngrijea îndeaproape de ridicarea unor ziduri sau alte lucruri din cele pământene, o făcea cu purtarea de grijă a unui Părinte care avea conștiința că își ocrotește familia sa.

Părintele Iachint, blândul nostru stareț și părinte duhovnicesc, i-a fost sfetnic apropiat și îl însoțea ori de câte ori Preafericitul Părinte Teoctist, ca Mitropolit al Moldovei, iar apoi ca Patriarh, cerceta mănăstirea noastră, urmărind mersul lucrărilor de zidire la Casa Domnească, la muzeu și la zidul de incintă. Privindu‑i împreună, mergând alături printre ziduri netocmite și goale, nu puteai să vezi altceva decât niște părinți grijulii, veghind la liniștea familiei lor, a casei lor. Au reușit acești părinți, într‑un fel, nu știm cum, să întărească pod peste veacuri și să‑i aducă aici, mereu, pe marii noștri ctitori: Sfântul Voievod Ștefan și Sfântul Ierar Iacob Putneanul.

Nu este lucru de mirare, nici întâmplător că noi, astăzi, putem vorbi nu despre câteva mari personalități, câțiva ctitori, ci despre o familie de ctitori! Căci noi așa îi avem, așa îi cinstim și urmăm, ca pe o familie, casnici ai lui Dumnezeu! S‑au unit sub același ideal și, mai ales, întru aceeași iubire părintească față de Mănăstirea Putna: Slăvitul între Voievozi Ștefan, Iacob – măritul între ierarhii Moldovei, Teoctist – Patriarhul cu zâmbet cald și Iachint – blândul stareț și rugătorul duhovnic al Bucovinei. Împreună au lucrat și așa s‑au silit să ne știe și pe noi, de aceea această pomenire este un răspuns smerit la jertfa lor.

Un Părinte nu moare niciodată cu adevărat, căci ascultarea pe care Dumnezeu i‑a încredințat‑o – aceea de a paște mielușeii Lui (Ioan 21, 15) – nu poate fi biruită nici de moarte, nici de porțile iadului. Veșnică îi este pomenirea, iar nădejdea și rugăciunea noastră aceasta este: ca de sus de lângă Păstorul cel Mare, Părintele Patriarh Teoctist să vegheze necontenit asupra mănăstirii noastre, a neamului nostru românesc și a credinței noastre strămoșești. Veșnică să îi fie pomenirea. Amin.

(Arhim. Dosoftei Dijmărescu)