Un om avea trei prieteni. Doi dintre ei i se arătau foarte iubitori, dar al treilea nu-i mărturisise niciodată cât ţine la el; deci, pe acesta din urmă, îl preţuia mai puţin decât pe cei doi.

Odată, omul a fost învinuit că a făcut o crimă şi a fost adus în faţa unor judecători foarte aspri. Pentru a se apăra de învinuirea nedreaptă ce i se aducea, trebuia să dovedească cu martori, că nu e adevărat. Scăparea lui şedea în mâinile celor doi prieteni buni. Va alerga la ei, îi va ruga să vină în faţa judecătorilor, să arate viaţa lui cinstită, atât de cunoscută de ei, şi astfel va scăpa. Avea toată încrederea că-l vor ajuta să se facă lumină în această grea acuzare. S-a dus la primul prieten. Acesta i-a răspuns:

-Da. Sunt sigur că eşti nevinovat, dar nu pot merge la judecată în acea zi, căci secerişul este în toi şi nu pot să-mi las munca.

A mers la al doilea şi l-a rugat să-l ajute.

-Vezi, dragă prietene, aş merge cu drag, fiindcă ştiu adevărul. În noaptea crimei nedovedite, ai fost cu mine la târg. Am dormit împreună la han şi nu ne-am despărţit nicio clipă. La judecată însă, nu pot merge, căci tocmai în ziua aceea mă duc în satul vecin să cumpăr nişte lemne.

Deznădăjduit, şi-a îndreptat paşii spre cel de-al treilea, socotit mai puţin prieten decât ceilalţi doi.

-Voi merge, prietene, şi voi spune adevărul, i-a răspuns acesta.

În ziua judecăţii, s-a prezentat în faţa judecătorilor, dovedind cu probe că în noaptea crimei prietenul lui nici nu se afla în sat. S-a ţinut seamă de această declaraţie şi învinuitul a fost achitat, fiind declarat nevinovat.

Astfel, cel de-al treilea prieten a dovedit cu fapta şi cu vorba, că „prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte.”

 (Flori în calea tineretului. Povestiri pentru copii, părinți și bunici, Editura Sf. Mina, Iași, 2008, p. 23)