Aceste Hotărâri sunt:

 

1. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţadin 5 mai 1908, privind oficierea slujbei înmormântării pruncilor și pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi.(publicată în revista B.O.R., nr. 3, iunie, 1908, p. 258), reluată și completată prin Hotărârea Sfântului Sinod nr. 8208, luată în şedinţadin 29 octombrie 2010, cu privire la stabilirea unei norme unitare în Biserica Ortodoxă Română privind rânduiala bisericească la înmormântarea pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez.(Temeiul MMB nr. 10096/02.12.2010).

 

2. HotărâreaSfântului Sinod luată în şedinţa din 15 iunie 1928,privind incinerarea morților. Această hotărâre a fost reconfirmată în 1933 și reactualizată prinHotărârea Sfântului Sinodnr. 4529 din 5 iulie 2012 în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor.(Hotărârea poate fi accesată pe site-ul Patriarhiei Române)[1].

 

3. Hotărârea Sfântului Sinod nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178).

 

***

 

1. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţadin 5 mai 1908, privind oficierea slujbei înmormântării pruncilor și pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi.(publicată în revista B.O.R., nr. 3, iunie, 1908, p. 258).

Această Hotărâre a Sfântului Sinod a fost luată la propunerea Mitropolitului Moldovei Partenie Clinceni, în şedinţa din 5 mai 1908, și ea prevede expres „a se da voie preoţilor să săvârşească slujba religioasă a pogribaniei pentru copiii născuţi morţi, precum şi a celora care mor mai înainte de a fi botezaţi, fiind fii de creştini ortodocşi” (sumarul şedinţei Sfântului Sinod din 5 mai 1908, în RevistaBiserica Ortodoxă Româna, anul XXXII, nr. 3, p. 258)[2].

 

Această hotărâre este menționată în manualul „Liturgica specială pentru institutele teologice”, al părintelui profesor Ene Braniște, editat în 1980, și este însoțită de o notă de subsol, unde se specifică faptul că „în asemenea cazuri, în alte Biserici Ortodoxe preotul binecuvintează doar groapa, iar slujba este înlocuită cu cântarea trisaghionului (Sfinte Dumnezeule), în timp ce se coboară sicriul în groapă”[3].

 

Succesorul părintelui Ene Braniște la Catedra de Liturgică a Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din București, părinteleprof. dr. Nicolae D. Necula, analizează această hotărâre a Sfântului Sinod în articolul intitulat „Se poate săvârşi slujba înmormântării pruncilor pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi?”, publicat în culegerea de articole catehetice intitulată „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, edituraEpiscopiei Dunării de Jos,Galaţi, 1996[4] Analiza părintelui profesor Nicolae D. Necula este aprigă, dar neconcludentă. Cităm concluzia: „Fiind vorba de o hotărâre a Sf. Sinod, asupra căreia nu s-a revenit oficial, ea rămâne valabilă şi numai Sf. Sinod poate reveni asupra ei” [5].

 

Deci, pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi se poate oficia slujba înmormântării pruncilor, așa cum spune Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 5 mai 1908.

 

Ieromonahul Nicodim Sachelarie, autorulPravilei bisericești, formulează o judecată teologică de bun simț pe care s-ar fi putut întemeia Hotărârea a Sf. Sinod din 5 mai 1908: „Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preotului, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei, ca şi drepţii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus la rugămintea părinţilor şi a prietenilor, căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, el a creat pe om spre fericire. Totuşi, părinţii se vor spovedi şi li  vor da canonisire potrivit cu grija s-au nepăsarea lor: să boteze sau să crească un copil, să viziteze un loc sfânt, să facă milostenie ș.a.”[6].

 

Sfântul Sinod a revenit asupra Hotărârii sale din 5 mai 1908, în sensul fixării unui cadru canonic și tipiconal privitor la rânduiala bisericească a înmormântării pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez.

 

Hotărârea Sfântului Sinod nr. 8208, luată în şedinţadin 29 octombrie 2010, cu privire la stabilirea unei norme unitare în Biserica Ortodoxă Română privind rânduiala bisericească la înmormântarea pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez.(Temeiul MMB nr. 10096/02.12.2010), arată că în urma a discuţiilor care au avut loc, a acceptării sugestiilor formulate pentru completarea propunerilor Comisiei teologice, liturgice şi didactice, precum şi a votului unanim exprimat, Sfântul Sinod a hotărât:

„1. Aprobă ca la înmormântarea pruncilor nebotezaţi decedaţi la naştere, dar născuţi din părinţi creştini, acestora să li se rostească doar un trisaghion (Sfinte Dumnezeule...) cu binecuvântarea gropii, o rugăciune pentru mângâierea (consolarea) părinţilor îndureraţi, precum şi un cuvânt de învăţătură despre rostul săvârşirii Tainei Sfântului Botez la timpul cuvenit.

2. Aprobă ca la înmormântarea pruncilor decedaţi înainte de primirea Tainei Sfântului Botez, dar cărora după naştere li s-au dat nume prin citirea rânduielii din Molitfelnic sau Aghiazmatar, acestora să li se oficieze slujba înmormântării pruncilor, pe scurt [Cântările 3, 6, 9, Ectenia întreită, Apostol, Evanghelie, Rugăciunea de dezlegare în cadrul căreia să se rostească numele dat pruncului cu precizarea „născut din părinţii creştini (se rosteşte prenumele tatălui şi al mamei)”], să se citească o rugăciune pentru mângâierea (consolarea) părinţilor îndureraţi şi să se rostească un cuvânt de învăţătură despre rostul săvârşirii Tainei Sfântului Botez la timpul cuvenit.

3. Să se aprobe ca, în vederea introducerii în Molitfelnic şi Aghiazmatar a unei îndrumări tipiconale corespunzătoare în spiritul prezentei hotărâri, Subcomisia sinodală pentru diortosirea cărţilor de cult să aprofundeze problema sub aspect canonic, liturgic, pastoral şi misionar, ţinând seama şi de practica altor Biserici Ortodoxe şi, până la prima şedinţă de lucru din anul 2011, să prezinte Sfântului Sinod un studiu şi propuneri adecvate, ca parte a lucrării misionare ce se va desfăşura în cursul anului 2011, proclamat „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”.[7]

 

În așteptarea noilor ediții ale Molitfelnicului și Aghiazmatarului, sfințiții slujitori beneficiază de acest cadru general, precizat de noua Hotărâre sinodală.

 

***

 

2. HotărâreaSfântului Sinod luată în şedinţa din 15 iunie 1928,privind incinerareamorților. Această hotărâre a fost reconfirmată în 1933 și reactualizată prinHotărârea Sfântului Sinodnr. 4529 din 5 iulie 2012 în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor.(Hotărârea poate fi accesată pe site-ul Patriarhiei Române).

 

La întrebarea „Ce trebuie să credem despre cei ce își dau trupurile ca să fie arse la crematoriu? ne răspunde Învățătura de credință creștină ortodoxă,în partea a 2-a Despre Nădejde, și anume: „Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, își ard trupurile după moarte numai cei ce își închipuie că totul se sfârșește cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creștinii, credem cu tărie în veșnicia sau nemurirea sufletului şi în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse şi în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite împreună cu sufletele cu care au şi viețuit pe pământ. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuiește Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni3, 16-17); este locaș al sufletului şi înfrățit cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă.Se cuvine deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărțirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaște, adică rămășițele trupești ale Sfinților, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce I-au bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morţi în pământ, pentru că Dumnezeu însuşi a zis lui Adam: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Facerea3, 19). Iar ca pildă vie avem pe Mântuitorul însuşi, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătura învierii celor adormiţi”(I Corinteni15, 20)[8].

 

De aceea mormintele şi cimitirele sunt locuri de odihnă şi linişte în care aşezăm trupurile repauzaţilor noştri, în aşteptarea învierii şi a Judecăţii de Apoi. Deşi plecaţi dintre noi, cei repauzaţi rămân astfel mai departe lângă noi, prin osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele şi legătura nevăzută cu ei. Totodată ele ţin treaz în noi gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. „Privind mormintele - zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă sufletul dormitează, tresare îndată, iar de este treaz şi vrednic, se face şi mai vrednic... Vederea mormintelor îmboldeşte pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine aceasta încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului”[9].

 

Părintele Stăniloae- „darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”, - în articolul „Incinerare”, publicat în Telegraful Român, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1, afirmă că a te lăsa incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi a creştinismului”. Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea. Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc.

Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită.El nu este o închisoare a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut.

 

Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire laDumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. Faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.

 

Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit. Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump? Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii[10]. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce această ardere vreun folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?

 

În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină.Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin această credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic”[11].

 

*

 

Hotărârea Sfântului Sinod nr. 4529 din 5 iulie 2012, în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor, pe care o reproducem mai jos, este singurul act canonic normativ, bazat pe învăţătura de credinţă ortodoxă. Biserica nu are un canon expres care să interzică incinerarea morților, deoarece incinerarea a început după încheierea colecţiei canonice oficiale. Primulcrematoriu umans-a construit la Milano, în anul 1874, iar crematoriul ”Cenușa” din București a fost construit în anul 1928.

 

„Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice reiese că Biserica a practicat de la început până astăzi înhumarea (înmormântarea). Ea corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să fie redat pământului din care a fost luat.

Biserica Ortodoxă Română a avut şi are o atitudine clară şi ferm exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera, consacrată prin hotărârea sinodală din anul 1928 şi reconfirmată prin hotărârea sinodală din anul 1933, asupra cărora nu s-a mai revenit în nici un fel, întrucât acestea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre, fiind de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, iar din punct de vedere pastoral, să lămurească şi să determine pe credincioşi să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor.

Abuzând de lipsa de informare corectă a credincioşilor şi de acceptarea facilă şi fără discernământ de către aceştia a practicii incinerării morţilor, îngăduită de unele biserici creştine din Occident şi din America, unii preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă, doritori de câştig şi în totală separare de Biserică, săvârşesc slujba de prohodire a celor decedaţi chiar în incinta crematoriului.

 

Există şi situaţii în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie). În astfel de situaţii, chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, slujba ce se va săvârşi la depunerea urnelor funerare în cripte ar putea fi doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.

 

Pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii, Permanenţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în şedinţa din 20 martie 2012, a hotărât elaborarea unei circulare în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor, în care să se prevadă îndatorirea fiecărui cleric de a se conforma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1928 şi 1933, având obligaţia de a-i îndruma pe credincioşi să respecte cu sfinţenie practica ortodoxă a înhumării (înmormântării) celor adormiţi şi să nu accepte incinerarea (arderea trupului celui decedat). Ca urmare a discuţiilor care au avut loc pe marginea propunerilor Comisiei pastorale, monahale şi sociale, precum şi a votului unanim exprimat, Sfântul Sinod a hotărât:

 

1. Menţine în vigoare următoarea hotărâre a Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 februarie 1933:

a. „Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă, fie la înmormântare, fie la pomenirea pentru morţi după înmormântare.

b. Înainte de oficierea slujbei de înhumare (înmormântare) a unui creştin, preotul slujitor să se informeze de la familia defunctului, la care cimitir va fi înmormântat cel decedat.

c. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă, să li se refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile pentru morţi.”

2. În situaţia în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie), chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte, se poate oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.

3 .Preoţii care se abat de la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind practica incinerării morţilor vor fi opriţi de la lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului eparhial, spre sancţionare.

4 .În cazul foştilor preoţi, caterisiţi sau depuşi din treaptă, care săvârşesc slujba de prohodire chiar în incinta crematoriului, Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor sesiza autorităţile competente pentru interzicerea accesului acestora în crematorii şi cimitire şi pentru sancţionarea penală, întrucât folosesc calităţi mincinoase (de cleric al Bisericii Ortodoxe Române) pentru a obţine un folos material injust, păgubind familiile îndoliate (art. 215 alin. (2) Cod penal, infracţiunea de înşelăciune).

5. Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor adopta măsurile cuvenite pentru înştiinţarea clerului din fiecare eparhie despre conţinutul prezentei hotărâri şi despre obligativitatea acesteia în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române.

6. Centrele eparhiale vor lua măsurile necesare referitoare la îndatorirea pastoral-misionară de a catehiza credincioşii cu privire la învăţătura de credinţă ortodoxă despre înhumare (înmormântare) şi respingerea practicii incinerării, precum şi de a acorda atenţia cuvenită pastoraţiei individuale a persoanelor îndoliate.

7.Centrele eparhiale vor lua măsuri în legătură cu îndatorirea clerului de a promova, inclusiv prin forţa exemplului, ajutorarea familiilor îndoliate, pentru ca lipsa banilor să nu fie un motiv de a incinera pe cei decedaţi, considerând că înhumarea ar fi prea costisitoare.

Prezenta hotărâre s-a comunicat tuturor eparhiilor, în vederea adoptării măsurilor necesare pentru respectarea şi aducerea la îndeplinire a celor stabilite”[12].

 

În concluzie putem spune că Biserica Ortodoxă Română ia act de libertatea individului care optează pentru incinerare, dar rămâne fidelă propriei sale rânduieli.

 

Ea respinge practica necreştină a incinerării, deoarece aceasta este contrară credinţei ortodoxe bimilenare pe care se întemeiază hotărârile Sfântului Sinod din anii 1928, 1933 şi din 5 iulie 2012.

 

Întrucât Biserica Ortodoxă are numai servicii religioase pentru înmormântare (punere în mormânt), ea nu poate asigura funeraliile religioase pentru cei care sunt incineraţi.

 

***

 

3. Hotărârea Sfântului Sinod nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178).

În Învățătura de credință creștină ortodoxă,citim că „viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El are drepturi nemărginite asupra ei, nicidecumomul. „Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? - ziceSfântul Ioan Gură de Aur.Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti”. Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios”[13].

 

Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă precum cea a lui Abimelec (Judecători 9, 54-57), a lui Saul (1 Regi 31, 4-6), sau a lui Iuda Iscarioteanul (Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18). Prin uciderea trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19; Romani 14, 8-12) sinucigașul nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De aceea, lui nu i se mai poate face nici un fel de slujbă, şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi”[14].

 

Privitor la înmormântarea sinucigaşilor, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat în canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei († 385). Acest canon opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte: „Întrebare. Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu? Răspuns. În privinţa acestuia clericul trebuie să lămurească, ori de a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint, şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă şi pentru acesta nu trebuie să se aducă jertfă; că însuşi de sine ucigaş este. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de amănuntul, ca să nu cadă sub osândă”[15]. Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroacelor de pomenire pentru sinucigaşi.

 

Hotărârea Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, temei nr. 7923/1949 privind înmormântarea sinucigaşilor precizează că: ”a. Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujbă după ritual redus; și b. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări”[16].

 

Un ritual redus, intitulat „Rânduiala slujbei de înmormântare a sinucigaşilor”, alcătuit de P.S. Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor și aprobat de Sinodul Mitropolitan, a fost trimis protopopiatelor cu temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992, pentru a fi comunicat parohiilor şi prelucrat în şedinţele cercurilor pastorale protopopeşti.

 

Slujba de înmormântare a sinucigaşilor are următoarea rânduială:

 

1.Slujba de acasă:

- Sfinţirea apei; - Ectenia morţilor: - „Miluieşte-ne pe noi...”.La „Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu...”; la Rugăciunii de dezlegare „Dumnezeul duhurilor...”, şi la ecfonisului „Că Tu eşti învierea…”se pomenesc rudele sinucigaşului care au murit de moarte bună, cu tot neamul loc cel adormit, fără a se pomeni numele sinucigaşului.

- La fel se procedează și la „Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.

- Apoi preotul ia aghiasma şi stropeşte locul unde s-a sinucis persoana, toată casa în interior şi în exterior şi prin curte, zicând stihurile Învierii: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Săi...” (Psalmul 67, 1-3). În cazul că locul unde s-a sinucis persoana se găseşte în aceeaşi localitate şi nu la casa sinucigaşului, după înmormântare, preotul însoţit de rudele sinucigaşului se va deplasa la acel loc, stropindu-l cu aghiasmă și rostind aceleași stihuri ale Învierii: „Să învie Dumnezeu...”.

După aceea, preotul având numai epitrahilul, însoţeşte cortegiul mergând în urma sicriului şi stropind cu aghiasmă. Pe drum nu se face nici un fel de oprire (stare). Ajunşi la poarta cimitirului, preotul rosteşte ectenia morţilor, în cadrul căreia se pomenesc morţii înmormântați în acel cimitir cu tot neamul lor cel adormit. Sinucigaşul nu se introduce în biserică, ci se merge cu el direct la mormânt.

 

2. Slujba de la mormânt:

- Citirea Apostolului şi a Evangheliei; - Citirea rugăciunii a doua de dezlegare, în cadrul căreia se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit; - La fel se procedează și la „Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.

- Apoi, se coboară sicriul sinucigaşului în groapă. Mormântul sinucigașului nu se pecetluieşte, ci se zice doar: „A Domnului este pămîntul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”, „Că praf şi cenuşă sunt” (Facerea 18, 27). Dacă sicriul acestuia este pus în mormântul unui creştin ortodox care a murit de moarte bună, groapa se pecetluieşte zicându-se formula obişnuită, și pomenindu-se numele celui mort de moarte bună. După aceasta preotul rostește o predică despre: viaţa ca dar a lui Dumnezeu şi despre păcatul deznădejdii, când suntem încercaţi de necazuri.

- Precizăm că la astfel de înmormântări cortegiul va fi însoţit numai de crucea care i se va pune sinucigașului la mormânt.

Tipicul de faţă este valabil pentru înmormântarea sinucigaşilor, care în decursul vieţii lor au fost buni creştini, iar sfârșitul lor tragic nu prezintă certitudine cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale, când au săvârșit păcatul sinuciderii”[17].

 

Această Rânduială a slujbei de înmormântare a sinucigaşilor este mai completă și mai fidelă literei și spiritului canonului 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, decât cea propusă în Tipiculbisericesc, editura IBMBOR, 1976, la pagina 270.

 

Tot P.S. Calinic Botoşăneanul a alcătuit și un Cuvânt la înmormântarea unui sinucigaș[18], unde spune că „am săvârşit înmormântarea unui enoriaş care nu a înţeles că Dumnezeu a dat omului doar uzufructul asupra vieţii, doar posesiunea, nu însă şi dreptul de proprietate, iar privarea lui de privilegiile creştineşti la înhumare este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a gestului făcut.

In caz de suicid, Biserica nu admite circumstanţe atenuante decât în cazul celor lipsiţi de discernământ. Cercetările arată că doar 10-12% dintre sinucideri se datorează unor tulburări psihice, restul datorându-se mizeriei, deziluziei afective, anxietăţii, etilismului, unor eşecuri sau stări conflictuale de natură socială (la bărbaţi), unor conflicte de natură afectivă (la femei). De asemenea, suicidul se datorează abuzului parental şi lipsei de afectivitate parentală (la copii), solitudinii sau bolilor incurabile (la bătrâni).

 

Omului i-a fost menit să sfârşească înconjurat de afecţiunea celorlalţi şi nu de indiferenţă. Or, absenţa celorlalţi, în care rezidă securitatea vitală a semenului, duce la suicid. De aceea, slujitorii au o responsabilitate faţă de semeni în faţa lui Dumnezeu, pentru a-i face să conştientizeze veşnicia din ei. Mai ales acum, în aceste vremuri de derută morală şi religioasă, este nevoie de o sporită stare de trezvie. Gestul unui sinucigaş ar trebui să fie o lecţie din care să învăţăm că avem misiunea sfântă de a umple prin iubirea noastră golul existenţial pe care îl trăiesc aceşti oameni. Probabil că dacă i s-ar fi oferit un climat microsocial şi eclesial afectuos şi sensibil, acest om ar fi evitat gestul său, expresie a unei disperări lăuntrice. De această dată, strigătul lui de ajutor nu a fost auzit de nimeni. Unde este răspunsul nostru?!”[19].

 

Bibliografie selectivă

 

1. Pr. prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, editura I B M B O R, Bucureşti, 1990.

2. Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, editura I B M B O R, București, 1990.

3. Învățătura de credință creștină ortodoxă,editura M M B Trinitas, Iași, 2007.

4. Pr. prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, editura I B M B O R, Bucureşti, 1993.

5. Protos. Nicodim Măndiță, Priveghiul creștinesc, editura Bunavestire, Bacău, 1998.

6. Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999.

7. Pr. prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001.

8. Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, † Calinic Botoşăneanul și Prof. univ. dr. Gheorghe Scripcaru membru al Academiei de Ştiinţe,Predici la înmormântări - 53 de modele, editura Gedo, Cluj, 2007, Cuvânt la înmormântarea unui sinucigaș,pp. 249-255.

9. Preot Eugen Drăgoi, Înmormântarea și pomenirile pentru morți, ediția a patra, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.

 

Preot iconom stavrofor Matei Corugă,

Paroh la Parohia Sfântul Vasile - Tătărași, Protopopiatul II Iași.

 

[1] http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/4529%20Comunicare%20pract…

[2] B.O.R., anul XXXII, nr. 3, iunie 1908, p. 258.

[3] Pr. prof. Ene Braniște, Liturgică specială pentru institutele teologice, editura IBMBOR, 1980, p. 485, nota 42.

[4] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, pp. 257-261.

[5] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, pp. 259.

[6] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p.44-45, la capitolul Botezul, paragraful 181.

[7] Temeiul MMB nr. 10096/02.12.2010

[8] În dezacord flagrant cu Învățătura de credință creștină ortodoxă despre incinerarea morților, stă opinia fostului profesor de Drept Bisericesc de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” de la Sibiu, Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Mai delicată este pentru conştiinţa creştină problema incinerării, adică adoptarea incinerării de către membrii Bisericii. Numărul acestora a fost foarte mic la început, dar el are tendinţa de a creşte şi fenomenul a pus, tot din veacul trecut, o problemă nouă conducerii bisericeşti. Aceasta nu s-a grăbit să condamne incinerarea, cum a făcut Biserica Romano – Catolică, ci a socotit că este mai bine să se procedeze pe calea sfătuirii credincioşilor să evite incinerarea după moarte, ca fiind un obicei străin de tradiţia creştină, care a adoptat înhumarea, tocmai spre a se deosebi de păgânii care practicau incinerarea şi spre a-şi exprima dezacordul cu acest mod de redare pământului a trupurilor care au decedat.

Cu toate acestea, împotriva incinerării morţilor neputându-se ridica nici o obiecţie de natură dogmatică, ea nu poate fi interzisă formal, deşi nu se recomandă favorizarea ei. Cum însă aglomerările prea mari din anumite centre urbane, iar, pe de altă parte, sporirea continuă a populaţiei, care nu mai permite în multe locuri să se rezerve întinderi mari de teren pentru înhumare, constituie condiţii care obligă să se adopte pe scară tot mai mare incinerarea. Biserica este pusă în situaţia de a accepta incinerarea ca pe un pogorămînt pe care nu-1 poate evita.

Pentru considerentele de mai sus, nu este vreo indicaţie, dar nici o interdicţie ca slujba înmormântării să fie săvârșită după toată rânduiala acelora ale căror trupuri urmează să fie incinerate”.(Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1990, p. 132.

[9] Învăţătura de credinţă creștină ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea IPS Daniel, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, editura MMB Trinitas, Iași, 2007, p. 301-302

[12] http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/4529%20Comunicare%20pract…

[13] Învățătura de credință creștină ortodoxă, editura MMB Trinitas, Iași, 2007, p. 374-375.

[14] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p.457, la capitolul Sinuciderea, paragraful 1849.

[15] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele bisericii ortodoxe - note şi comentarii, editura Polisib S.A., Sibiu, 1991, p. 375.

[16] Hotărârea Sf. Sinod nr.506/1949, Temei nr. 7923/1949, publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178. În Tipicul bisericesc, editura IBMBOR, 1976, la pagina 270, citim că: „Rânduiala înmormântării în acest caz este următoarea: binecuvîntarea de început, rugăciunile începătoare, Aliluia şi troparul Cel ce prin adâncul înţelepciunii..., ectenia întreită pentru morţi : Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule..., cu rugăciunea: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul..., rugăciunile de iertare, otpustul şi Veşnica pomenire”

[17] Slujba de înmormântare a sinucigaşilor, temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992.

[18] † Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Prof. univ. dr. Gheorghe Scripcaru membru al Academiei de Ştiinţe, Predici la înmormântări - 53 de modele, Editura Gedo, Cluj, 2007, pp. 249-255.

[19] Idem, ibidem.