Text și context

Evenimentul Schimbării la Față e urmat în relatarea Sfântului Matei, de o minune. Vindecarea lunaticului. Moment care se petrece la cererea unui părinte suferind. Condamnat a purta stigmatul comunitar al durerii odraslei sale. Căci, în societatea vremii, faptul de a avea un copil bolnav i se imputa părintelui. Suferința fiului aceluia era văzută ca fiind în legătură cu starea lui morală. Cu alte cuvinte, păcatele părinților îl aduseseră în acea stare. 

Părintele și Fiul

Fiul cel Întrupat este interpelat pe cale de părintele pomenit. Nu oricum. Omul cade în genunchi. Îl roagă să-i tămăduiască băiatul: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”, spune el. Mai adaugă un lucru. Acela că, anterior acestei întrevederi solicitase ucenicilor ajutor. Fără succes, însă. 

O, neam necredincios şi îndărătnic!

Cuvintele următoare pe care le rostește Hristos sunt dure. E greu de spus dacă, atunci când vorbește despre neamul necredincios și îndărătnic se referă la ucenicii care nu reușiseră să-i vindece omului fiul, la cei de față, la părintele care, în loc să meargă direct la Dânsul spre a solicita ajutor, a apelat la intermediari, ori la altcineva (la demon, de exemplu). Exegeza patristică a pledat în decursul vremii când pentru o ipoteză, când pentru cealaltă. Întrucât exclamația Sa e urmată imediat de solicitarea de a i se aduce bolnavul și vindecare, s-ar putea spune că lipsesc indicii prețioase care ar putea ajuta la elucidarea ei. 

Tămăduirea

Întrucât sursa suferinței o reprezenta posedarea, Iisus realizează aici o exorcizare. Ceartă duhul necurat și îl redă pe fiu părintelui său. Spre bucuria lui și a celor de față și a tatălui îndurerat. Scurt, fără prea multe formalități. Eficient, cum numai Domnul știe să fie. 

Urmează apoi un dialog cu cei doisprezece. Vor și ei să știe de ce nu au reușit să vină în ajutorul celui în suferință. De ce n-au reușit să alunge ei înșiși chiriașul nepoftit. Răspunsul e simplu și direct: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”. Învățătorul va completa apoi: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”. Episodul se încheie cu prevestirea patimilor. Vorbe care nu sunt plasate aici defel întâmplător. Le pricinuiesc întristare. Din pricina lipsei credinței despre care El tocmai vorbise cu câteva clipe înainte.

În loc de concluzii

Pericopa Evanghelică a celei de-a zecea duminici după Rusalii vine să vorbească omului contemporan despre multe lucruri. Despre credință, tămăduire și despre modul în care pot fi percepute, ori implementate acestea. Hristos ne învață și pe noi, precum pe cei doisprezece, cât de valoroasă este credința. Cuvintele care au în centrul bobul de muștar ne sună și nouă. Cultivarea acestei virtuți este esențială. Ea reprezintă nu doar elementul necesar ajutorării aproapelui, precum în pericopă, ci și liantul nostru înspre divinitate. Frânghia care ne ancorează în cer. Îndrăzniți!