Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele protopop Marius Cătălin Antohi și părintele paroh Vasile Claudiu Macovei.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic ce a relatat vindecarea fiicei femeii cananeence, Ierarhul Hușilor a făcut referire la trei virtuți ce au caracterizat-o pe această femeie păgână, curajul, politețea și inteligența:

„Pasajul evanghelic ne vorbește despre atitudinea unei femei, atunci când I-a cerut Domnului Hristos să îi vindece fiica, care era foarte grav bolnavă.

Femeia aceasta nu era evreică. Provenea dintr-un neam păgân, care nu-L cinstea pe Dumnezeul Cel adevărat. Păgânii aveau o multitudine de zei, cărora le acordau cinste și închinare.

Femeia aceasta, prin atitudinea ei, s-a dovedit a fi un suflet care a avut o intuiție extraordinară.

Când s-a apropiat de Domnul Hristos, ea a simțit dumnezeirea Lui. A simțit că este o șansă extraordinară de a-L întâlni și de a-I cere ca fiica ei să fie vindecată.

Din modul ei de raportare față de Hristos, extragem trei virtuți despre care se vorbește prea puțin.

Aceste virtuți au fost scoase în evidență de unul din monahii intelectuali ai țării noastre: părintele Nicolae Steinhardt, cel ce a fost botezat, în închisoare, de arhimandritul Mina Dobzeu de la Huși.

Părintele Steinhardt are o meditație foarte frumoasă pe marginea întâlnirii dintre femeia cananeeancă, păgână, și Domnul Hristos.

Femeia, în dialogul pe care l-a avut cu Mântuitorul, a dat dovadă de curaj, de politețe și de o inteligență sclipitoare.

Această femeie, căreia i-a fost lăudată credința – «o femeie, mare este credința ta!» - s-a comportat exemplar”.

«Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela» (Matei 15, 28)

„Striga în urma lui Hristos: «Iisuse, Fiul lui David, miluiește-o (tămăduiește-o, vindecă-o) pe fiica mea».

Apostolii au intervenit, spunându-I Domnului că este cineva care strigă după ajutor, o femeie îndurerată, care are un copil bolnav și vrea să îi fie vindecat.

Hristos, în urma intervenției acestora, dă o replică «nepăsătoare» - am spune noi - în fața strigătului de durere din sufletul unei mame care își dorea să îi fie vindecată fiica: «nu sunt trimis decât numai pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel». Cu alte cuvinte: «femeia aceasta este păgână, nu am venit pentru ea».

Domnul Hristos are o asemenea atitudine în chip pedagogic. El vrea să scoată la iveală, ca Cel care vedea cele din adâncul sufletului acestei femei, «briliantul» credinței deosebite și să îl arate celor de față.

Poate cei de față s-au gândit că Domnul este prea aspru cu această femeie, prea nepăsător în fața durerii ei, care venea din adâncul ființei sale.

Femeia, în fața unui asemenea răspuns, se comportă foarte politicos: «Doamne, ajută-mă totuși».

Hristos, în fața acestei rugăminți, dă un răspuns mai cutremurător, care i-a retezat orice fel de nădejde, un răspuns - am spune noi - jignitor, disprețuitor: «Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor».  Cu alte cuvinte: «tu nu ești copilul nostru, nu faci parte din poporul ales, cel care este vrednic să fie ajutat. Nu-ți dau pâinea aceasta, nu o să te tratez ca pe unul al casei Mele. Cel mult ca pe un câine».

În urma acestui cuvânt – în aparență foarte aspru – femeia dă dovadă de o inteligență extraordinară”.

Părintele Episcop Ignatie a subliniat faptul că inteligența credinței are rădăcini în trăirea ei, în experiența ei practică din viața noastră:

„Un om credincios – conștient de ce crede în Dumnezeu, de ce vine la Biserică - este un om inteligent.

A fi conștient înseamnă să avem capacitatea de a împărtăși celui de lângă noi credința, motivele pentru care noi credem.

Să dăm o mărturie, pornită din experiență, despre relația pe care o avem cu Dumnezeu.

O credință teoretică, care nu se fundamentează pe trăire, pe experiența personală, nu va convinge pe nimeni. Nu face parte din adâncul ființei noastre, nu este parte componentă din viața noastră.

Nimeni nu ne poate clinti din experiențele pe care le avem, de lucrurile de care suntem convinși și pe care le trăim pe «viul» lor. Despre acestea avem capacitatea de a da oricând mărturie.

Femeia avea o credință vie, pornită din experiență, chiar dacă era de alt neam decât poporul ales.

Ea dă un răspuns extrem de inteligent: «Da Doamne, așa este, nu intru în contradicție, nu demontez acest cuvânt, care este aspru, nu-Ți reproșez absolut nimic, însă să știi că și câinii - așa cum, indirect, m-ai făcut pe mine – mănâncă din firmiturile ce cad de la masa stăpânului».

În urma acestui răspuns, Hristos admiră credința acestei femei și exclamă: «o femeie, mare este credința ta! Chiar dacă ar fi fost momente în care ar fi trebuit să te poticnești, să renunți în cererea ta, să capitulezi, tu ai rămas în continuare dârză, curajoasă, plină de politețe și de foarte multă inteligență. Aveai ascunsă, în adâncul sufletului, nădejdea că vei primi răspuns la cererea ta»”.

Preasfinția Sa a afirmat că atunci când credința nu este trăită, ci rămâne la nivel teoretic, avem tendința rapidă de a ne revolta pe Dumnezeu, de a-I cere socoteală:

„Dacă încercăm să ne comparăm și să ne vedem, ca în oglindă, în cererea acestei femei, am cădea examenul în foarte multe puncte ale acestui dialog.

Atunci când Domnul nu ne dă un răspuns conform așteptărilor noastre sau nu răspunde cu maximă promptitudine, cum am dori, noi ne pierdem nădejdea.

Renunțăm foarte ușor și ne revoltăm împotriva Lui. Îi cerem socoteală: «de ce nu ne răspunde când avem cea mai mare nevoie?».

Nu insistăm, nu avem consecvență în cererea noastră, dovadă că credința din sufletul nostru este foarte anemică, nevitaminizată. Se proptește doar pe idei, iar nu pe experiență și pe trăire interioară”.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a explicat în ce constă virtutea curajului și a politeții și cum pot fi ele răstălmăcite:

„Câteodată confundăm curajul cu nesimțirea. Întâlnim oameni care, pentru a se justifica în bădărănia lor vor spune: «ce-mi în gușă, îmi e și-n căpușă», «eu sunt un om sincer». Cu alte cuvinte: «să mă înțelegi că am dreptul și să te jignesc, dacă sunt sincer».

Alții vor spune că «eu sunt un om direct, nu o iau pe ocolite», ca să se justifice în atitudinea lor de jignire, de dispreț și lipsă de sensibilitate față de oamenii din fața lor.

A fi curajos trebuie legat, obligatoriu, de politețe.

Rar găsim oameni care să întrupeze curajul – capacitatea de a spune elegant, cu foarte  mult respect, un punct de vedere discordant față de interlocutorul lor, dar să o facă cu foarte multă politețe.

Femeia din Evanghelie nu a intrat într-o polemică cu Domnul Hristos, într-o contradicție, așa cum noi, din păcate, suntem obișnuiți.

Când cineva are altă părere decât a noastră, intrăm într-o polemică foarte grosolană. Când nu mai sunt argumente, începem atacul la persoana respectivă, legându-ne de viața privată.

Facem saltul de la o discuție care ar trebui să se axeze pe ideile pe care le punem în mișcare, la atacul la persoană. Nu este dovadă de politețe.

Nu am mai fost politicoși din momentul în care am intrat în contradicție. Acest lucru spune despre noi ceea ce suntem cu adevărat - oameni lipsiți de politețe, nesimțiți.

Regăsim foarte greu politețea, inclusiv în clasa politică, printre intelectuali și chiar în Biserică.

Un om politicos, care știe cum să se comporte chiar și în situații care nu îi convin sau care îi sunt ostile, este un om inteligent.

Însăși inteligența ne ajută să ne comportăm ca femeia cananeeancă: cu curaj și foarte multă politețe.

Nimănui Hristos, în Evanghelie, nu i S-a adresat atât de admirativ precum s-a adresat acestei femei: «mare este credința ta, fie ție după cum voiești». Celorlalți le spunea, «fie după credința ta».

Femeia a trecut toate probele datorită celor trei virtuți: curaj, politețe, inteligență, - pe care tare bine ar fi să le regăsim și în societatea în care trăim. Să găsim curaj, care să fie legat de multă politețe, de foarte mult bun simț și de inteligență”.

În final, Preasfințitul Ignatie a remarcat faptul că și atitudinea politicoasă poate fi ipocrită, precizând și modul în care aceasta poate fi depistată:

„De multe ori și politețea poate fi deformată. Poți fi un om politicos, dar viclean, ipocrit. Te comporți elegant doar de fațadă. Când te întâlnești cu altcineva, murdărești identitatea celui de dinainte, îl bârfești, îl calomniezi.

Un om politicos nu bârfește. Aceasta este lampa de control din care ne putem da seama că cineva nu este ipocrit: nu îl bârfește pe cel pe care a vrut să îl impresioneze prin comportamentul lui.

Bârfa trădează, developează – este ca substanța în care erau puse filmele pentru a se vedea fotografiile, imaginile.

Dumnezeu ne-a înzestrat – fără să fim psihologi, cu un simț deosebit în ceea ce privește falsul, ipocrizia și minciuna.

Ne dăm seama, de departe, de un om șmecher, fals. Îl simțim.

Se mai întâmplă să ne și înșelăm și să nu fim siguri pe intuiția noastră, dar, în mare parte, simțim omul care vrea să ne viclenească și care crede că ne-a manipulat, atunci când noi îl trecem cu vederea și nu îi spunem. Se înșală.

 Reperăm foarte ușor viclenia, ipocrizia și falsul”.

sursa: episcopiahusilor.ro