«Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34)

Ar trebui să reflectăm mult mai profund și mai aplecat asupra acestui pasaj evanghelic. Chiar dacă este scurt, profunzimea cuvintelor lui Hristos ar trebui să ne determine să zăbovim asupra sa pe îndelete, îndelung.

Ar trebui să înțelegem cuvintele lui Hristos în contextul altor texte din Sfânta Scriptură.

A-L urma pe Hristos înseamnă a face exact ceea ce El a săvârșit pentru noi. Dorința Lui de a-L urma nu poate fi interpretată în niciun alt fel.

Așa cum, dacă cineva ne este drag, ne asumăm, cu maximă naturalețe, starea pe care o trăiește, atitudinea, gândurile, trăirile și modul său de a se raporta la cei din jur, la fel, cu mai multă dăruire, ar trebui să Îl urmăm pe Hristos.

A-L urma pe Hristos nu înseamnă numai o adeziune exterioară, care poate fi concretizată prin citirea Scripturii sau prin venirea la Liturghie, ci înseamnă mult mai mult decât atât.

Presupune să trăim suferința iubirii față de El, că nu Îl putem urma cu exactitatea pe care noi o manifestăm față de o persoană pe care o iubim și și a cărei stare ne-o asumăm în inima noastră.

După ce știm cum să Îl urmăm pe Hristos, să privim înspre El, să fim atenți la tot ceea ce El a săvârșit.

Găsim chipul lui Hristos în Sfintele Evanghelii, aici avem imaginea completă a Sa, cum a trăit, cum a simțit, cum a gândit, cum S-a raportat la cei din jur.

Preasfinția Sa a explicat ce presupune, cu adevărat, lepădarea de sine:

După ce învățăm să Îl urmăm pe Hristos, ni se cere să ne lepădăm de noi înșine.

Ce înseamnă să ne lepădăm de sinele nostru?

A ne lepăda de noi înșine, în interpretarea comună, coincide cu a renunța la egoul nostru, la tot ceea ce ne determină să credem că noi suntem în centru, iar toți ceilalți sunt ca niște sateliți, care gravitează în jurul nostru.

Această interpretare nu este una în consonanță cu semnificația a ceea ce înseamnă crucea. Sfântul Apostol Luca spune că trebuie să ne luăm crucea «în fiecare zi» și să Îl urmăm pe Hristos.

Crucea nu înseamnă renunțarea la egoism, ci renunțarea la calitățile pe care noi le avem și pe care am putea să le punem în valoare într-un context anume. Să renunțăm la noi înșine pentru a-l lăsa pe celălalt  să crească în noi.

Hristos, Cel care S-a întrupat din iubire desăvârșită față de noi, S-a deșertat pe Sine, S-a golit de Sine, de măreție și de slava dumnezeiască, pentru a putea veni în maximă apropiere față de firea omenească, asumându-o și luând toate cele ale umanității, exceptând păcatul.

Crucea înseamnă starea de smerenie față de cel de lângă noi, ca să îl putem asuma și aduce în viața noastră.

Pe Cruce, Hristos ar fi putut să facă minuni, așa cum I-au cerut cei care Îl calomniau și disprețuiau.  Ei Îi spuneau: «dă-Te jos, de pe Cruce, Tu, Cel care ai făcut atâtea minuni».

Hristos nu S-a lăsat ademenit de o asemenea invitație, pentru că era nedemnă de jertfa pe care o săvârșea pentru noi, nedemnă de dragostea pe care ne-o împărtășea și la care ne invita să fim părtași.

A renunțat nu la egoul Său - Hristos nu poate fi egoist - , ci la puterea de a face minuni, ca Dumnezeu, din dragoste față de oameni, inclusiv față de cei care Îl batjocoreau.

Hristos renunță la Sine însuși pentru a ne învăța că harul lui Dumnezeu lucrează în sufletele celor care, chiar dacă sunt înzestrați cu foarte multe daruri, le ascund în anumite momente, ca ceilalți să nu se simtă zdrobiți de măreția a ceea ce Domnul a așezat în ei.

Un alt moment în care S-a golit de slava Sa a fost în pustia Carantaniei. Acolo, Iisus este ispitit de diavol, spunându-I, după patruzeci de zile de post, să prefacă pietrele în pâini. El nu cade în această capcană, se smerește pe Sine și îi dă următorul răspuns diavolului: «nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu».

Ispitirea continuă și este așezat pe aripa Templului, spunându-I să Se arunce jos, căci vor veni îngerii și Îl vor salva. Hristos renunță, iarăși, la slava și puterea Sa, pentru a ne învăța să nu ne lăsăm ademeniți de putere. Diavolul continuă și Îl duce pe un munte înalt, arătându-I împărățiile lumii. Îi spune: «toate le poți avea, dacă mi Te închini». Hristos refuză și această ispitire.

Prorocul Isaia, în capitolul 53 al cărții sale, profețește, cu atâția ani înainte, că Hristos, pe Cruce, «nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să te uiți la El, era un om al durerii și al suferinței» – parcă era un anonim, a renunțat la slava Sa, S-a smerit pe Sine, ca să ne împărtășească, în mod deplin, dragostea Sa.

«Cine vrea să Îmi urmeze, să se lepede de sine». În limba greacă, termenul este mult mai puternic: «să se nege pe sine, să se tăgăduiască pe sine însuși». Să renunțe la tot ceea ce poate să îl strivească pe celălalt. Nu este vorba de egoism, pentru că Crucea nu poate fi asociată, în niciun fel, cu egoismul.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a arătat că lepădarea de sine este pusă în relație strânsă cu asumarea celui de lângă noi:

Lepădarea de sine este pusă într-o legătură intimă cu Crucea. Crucea înseamnă să ne dăruim celuilalt, să renunțăm la noi, la măreție, la darurile pe care le avem, pentru ca celălalt să trăiască în noi, așa cum Hristos ne-a asumat pe noi, atât de deplin, autentic și frumos.

Crucea lui Hristos, spunea cineva, înseamnă „patria noastră”, a creștinilor. Privind la Crucea lui Hristos, Îl descoperim pe Dumnezeu așa cum este El, cum ni Se împărtășește fiecăruia.

Crucea nu înseamnă numai suferință, așa cum înțelegem, în general. Crucea înseamnă iubire asumată. Câtă iubire, atâta suferință; câtă suferință pentru celălalt, atâta iubire în sufletul nostru.

Hristos ne-a iubit și am descoperit această iubire pe Cruce. În toate atitudinile și cuvintele Sale este iubire, însă în modul cel mai manifest, ne-a descoperit iubirea pe Cruce, murind pentru noi.

Oricât de grozav ar vorbi cineva, oricât de minunat ar fi și oricâtă căldură sufletească ne-ar oferi, dacă nu este în stare să se jertfească pentru noi, nu poate dovedi proba dragostei sale.

Dacă nu putem renunța la toate ale noastre, ca să ne jertfim și să îl asumăm pe cel de lângă noi, așa cum Hristos ne-a asumat, dragostea noastră rămâne o pură iluzie sentimentală.

Hristos, prin Cruce, și-a asumat suferințele celorlalți, păcatele celorlalți – El, Cel fără de păcat.

Cruce înseamnă să trăim nenorocirea celuilalt ca pe nenorocirea noastră, păcatul celuilalt ca pe păcatul nostru.

Este mult mai simplu să suferim pentru noi, să ducem greutățile vieții – ne resemnăm. Dar, de pildă, când trebuie să avem grijă de un bolnav, zeci de ani la rând, aceasta înseamnă crucea, căci purtăm suferința și boala celuilalt ca și cum ar fi a noastră.

Cruce înseamnă să suportăm pe unul care este bădăran, nesimțit, și ne schingiuiește – sufletește vorbind. Dar nu o suportare din resemnare, ci să ne asumăm starea lui de nenorocire spirituală în care se află, batjocorindu-ne pe noi. Aceasta a făcut Hristos, pe Cruce!

Putem să ducem o suferință proprie, dar să luăm păcatul celui de lângă noi, și să ne rugăm pentru acela, ca și cum noi am fi păcătuit, deja începem să ne asemănăm cu Hristos!

Astăzi, într-o cultură în care suntem chemați să ne afirmăm pe noi în fața celorlalți, în orice context, cu orice preț, Hristos ne dă exemplul Său: a renunțat la Sine, S-a golit de slava Sa dumnezeiască.

Din păcate, noi, în loc să diminuăm din greutatea crucii, o împovărăm și mai mult prin atitudinile noastre de judecată, de mândrie și de dispreț față de cei care sunt în suferință și nu găsesc calea spre lumină.

Sursa: Episcopia Hușilor