Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși și părinții protopopi din eparhie, alături de părintele paroh Vladimir Beregoi, președintele Asociației „Filantropia Ortodoxă” Huși.

Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre vindecarea sufletească ce se poate realiza numai prin asumarea pocăinței, la care ne cheamă Domnul Hristos:

«De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor» (Matei 4, 17)

Marile sărbători ale Ortodoxiei sunt încadrate de 2 duminici speciale – o duminică ce are menirea de a ne pregăti pentru acel praznic, numită „Duminica dinaintea Praznicului (Botezului)”, și o duminică după marele praznic, ca cea de astăzi, numită „Duminica după Botezul Domnului”.

În duminica de după praznic suntem chemați să aprofundăm și să vedem roadele lucrării harice a sărbătorii care a trecut.

Biserica ne pune spre reflecție duhovnicească un pasaj evanghelic extrem de scurt, însă dens prin conținutul său. În acest pasaj ni se vorbește despre ce anume a propovăduit Hristos când a ieșit să le grăiască oamenilor, care a fost prima exigență – nu atât un sfat, cât o exigență – pe care Hristos le-a cerut-o și ne-o cere și nouă. Această exigență este concentrată în cuvântul: «Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor».

Această exigență, cu care Domnul Hristos își începe propovăduirea, ne învață că noi vom putea ajunge să simțim puterea și lucrarea Împărăției lui Dumnezeu, ca har, iubire, bunătate și liniște, dacă ne vom asuma starea de pocăință.

În tradiția Bisericii Ortodoxe, pocăința este înțeleasă ca o școală a vindecării (școală terapeutică), sau taina în care sufletul nostru primește vindecare de bolile sufletești pe care le-am cultivat, cu bună știință, în viața noastră.

Boala sufletului este păcatul, care nu ar trebui înțeles numai ca o încălcare a unei norme morale sau a unei legi pe care Dumnezeu a exprimat-o și de care trebuie să ținem cont. Păcatul înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu, divorț.

Când vorbim despre această situație, extrem de neplăcută și nedorită, din viața unei familii – divorțul –, este ca și cum am vorbi despre neiubire, despre răutate și nefericire. Același lucru ar trebui să-l înțelegem ori de câte ori păcătuim – că suntem în divorț față de Dumnezeu, că am tăiat „firele” comuniunii cu El și ne-am plasat într-o zonă a nefericirii, a gălăgiei spirituale și a unei lipse de sens în viața noastră.

Dacă vom ajunge la concluzia că păcatul înseamnă boală și suferință în viața noastră, vom avea același impuls firesc de a ne dori să ne vindecăm, ca în situația când vedem că se instalează în trupul nostru un virus, care provoacă disfuncționalități, sau o infecție, care tulbură buna funcționare a organismului nostru. În acel caz alergăm la doctor, mergem și-i cerem sfatul, încercăm să-i expunem, cât ne stă în putință și cât ne pricepem, stările pe care le trăim în urma instalării unei boli în trupul nostru.

Nu mergem la doctor doar ca să-i spunem simplu: „mă doare capul sau stomacul”, ci detaliem toate simptomele, descriindu-le. Nu ne rezumăm numai la a-i spune doar ceea ce ne doare, la modul foarte simplu, ci și stările și simptomele pe care le trăim și le resimțim în corpul nostru.

În anumite situații noi ne putem înșela. Medicul este cel care ne spune exact de ce suferim, având capacitatea și pregătirea profesională pentru a localiza boala din trupul nostru, și consecințele care pot decurge din aceasta, prescriindu-ne tratamentul corespunzător. Numai după întâlnirea cu medicul nostru conștientizăm și mai bine boala de care suferim – obiectivăm boala de care suferim. Până să o împărtășim acestuia, toată raportarea noastră față de boală este subiectivă și, în mare parte, înțelegerea ei poate fi și eronată.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că raportarea față de bolile sufletești este similară cu raportarea față de cele fizice:

Mergând la medic, obiectivăm boala de care suferim, iar medicul este cel care ne spune cu precizie ce măsuri trebuie să luăm, cât mai urgente, pentru ca acea boală să nu avanseze și să devină distructivă pentru viața noastră.

Toate aceste realități, transpuse în viața duhovnicească, ar trebui să le înțelegem în felul următor:

Pocăința, despre care ne vorbește Hristos, și care este temelia propovăduirii și unul dintre criteriile de apropiere de Împărăția lui Dumnezeu, ar trebui înțeleasă nu numai ca o înșirare de păcate (o listă de păcate, pe care o prezentăm preotului, care este martorul spovedaniei noastre), ci ar trebui să vorbim și despre starea noastră de păcătoșenie, despre ceea ce resimțim noi, în adâncul sufletului, că ne menține în stare de divorț față de Dumnezeu.

Pocăința este școala vindecării sufletului nostru. Aceasta nu înseamnă numai o retrospectivă asupra a ceea ce am greșit, cât năzuința noastră de a ne vindeca, de a avea răbdare ca, prin sfaturile pe care le primim de la duhovnic – sfaturi inspirate de Dumnezeu –, sufletul nostru să-și găsească, cu adevărat, starea lui de funcționalitate, sănătoasă, frumoasă, armonioasă și foarte luminoasă.

Prin pocăință, prin spovedanie, noi obiectivăm păcatul, adică îl conștientizăm, mult mai profund și mai adânc, în viața noastră. Este exact cum se întâmplă în terapiile psihologice (comportamental-cognitive), unde suntem sfătuiți să vorbim despre ceea ce trăim în lăuntrul nostru, în mintea noastră, despre gândurile pe care le avem și care ne determină stări de neliniște, de suferință sufletească – trebuie să le scoatem din noi, să avem puterea de a vorbi despre acestea, fie cu terapeutul, fie cu prietenul pe care îl simțim cel mai apropiat.

Suferințele despre care nu vorbim, pe care nu avem curajul să le împărtășim – mai ales cele de natură sufletească (dezamăgirile profunde din viața noastră) –, sunt cele care cauzează foarte multe boli. Există o relație cauzală între cancer și suferința psihică, traumele emoționale, pe care le trăim și nu le împărtășim.

În Taina Spovedaniei este ceva mai mult decât faptul că stăm de vorbă cu un om, pregătit în domeniul respectiv și care are un rol important în situațiile neplăcute cu care ne putem confrunta. În Spovedanie, este harul lui Dumnezeu, care are o lucrare specială în viața noastră – de vindecare a sufletului.

Cei care suferă de tulburări psihice (depresie, anxietate) sunt sfătuiți două lucruri: să mediteze (să cugete la ceva) și să-și asume efortul de a trăi cât mai mult în prezent – să nu fie cu mintea nici în trecut, nici în viitor. Acest efort de a trăi cât mai mult în prezent, se numește, în literatura de specialitate, „mindfulness” – trezvia de a controla foarte bine prezentul, de a fi în prezent.

Preasfinția Sa a insistat asupra realității că în lucrarea sfințitoare a Bisericii regăsim toate remediile pentru suferințele și infirmitățile sufletești:

Găsim toate acestea în Taina Spovedaniei, în lucrarea harică a Bisericii. Avem Rugăciunea lui Iisus, care este mai mult decât o simplă meditație – ne rugăm, ca mintea să fie statornicită în jurul unui singur gând. Părinții filocalici sfătuiau să ne alegem un verset din Biblie (din Psalmi sau din Scriptură), și să cugetăm asupra acelui verset, pentru că ne va ajuta să ne statornicim, în timp, mintea, să o stabilizăm din degringolada gândurilor care ne vin în cap.

Din punct de vedere spiritual, una dintre cauzele acestei degringolade a gândurilor este păcatul, pentru că păcatul înseamnă haos, și, odată primit în viața noastră, el va instala dezastrul în mintea noastră.

Este nevoie de Taina Spovedaniei (de pocăință), pentru că reface unitatea ființei noastre zdrobită de păcat. Prin Spovedanie ne recăpătăm liniștea, unitatea și bucuria sufletului. Sigur că lucrurile nu se întâmplă peste noapte. Ne luptăm cu patimi, care ne plac și pe care le încurajăm și le cultivăm, ca niște grădinari păcătoși.

Păcatul este „floarea urâtă” a sufletului nostru, care nu face decât să ne distrugă, fiind ca o plantă otrăvitoare, pe care o întreținem, îi punem apă în sufletul nostru, și ne otrăvește. Această otravă poate fi neutralizată prin harul pe care îl dă Taina Sfintei Spovedanii.

Până se dezrădăcinează păcatul din noi, este nevoie de multă răbdare. De multe ori, chiar dacă ne spovedim, păcatul nu se dezrădăcinează din noi, pentru că nu l-am conștientizat profund în viața noastră.

Mergem, de multe ori, la Spovedanie, și îi spunem preotului, în mod mecanic, păcatele pe care le-am făcut. Uneori ne și evaluăm, spunând: „Nu am făcut mare lucru, nu am omorât pe nimeni”, dar de fapt am calomniat, am mințit, am urât – ceea ce înseamnă, deja, ucidere sufletească a unui om, pe care nu o conștientizăm. Mergem la Spovedanie, dar nu ne dăm seama de consecințele spirituale pe care le au păcatele noastre.

În tradiția filocalică există „trezvia” – paza gândurilor care intră în mintea noastră.

Mitropolitul Kalistos Ware – unul dintre marii misionari din Europa Occidentală (din Marea Britanie) – povestea că, pe vremea când era student la Oxford, a fost schimbat decanul unuia dintre Colegii, iar paznicul acelui Colegiu, în momentul în care l-a întâlnit pentru prima dată pe noul decan, a încercat să-i spună toate regulile de care trebuie să țină cont. Decanul, iritat de faptul că primea sfaturi de la un paznic, i-a spus: „Îți mulțumesc că mă ajuți să-mi dau seama despre toate lucrurile care funcționează aici, dar stai liniștit, că nu o să greșesc”. Paznicul îi dă un răspuns foarte frumos și înțelept: „Eu nu sunt pus aici ca să vă îndrept pe dumneavoastră, ci ca să previn o greșeală pe care ați putea-o face, fiind noul decan al acestui colegiu”.

La fel, paza gândurilor ne ajută să prevenim greșelile (păcatele) sau transpunerea lor în faptă. La acest lucru ne ajută tot Spovedania.

Diferența dintre spovedanie și mersul la un psiholog sau psihiatru este următorul: în Taina Spovedaniei, primim și harul de a nu mai păcătui, iar acest lucru îl simțim cu toții când plecăm de la mărturisire cu entuziasm, și ne spunem propriei conștiințe: „Nu o să mai fac lucrul acesta! Nu o să mai greșesc! Nu mai vreau!”, și avem vitalitatea, în minte, în suflet, chiar şi în corp, de a ne opune păcatului, de a nu-l mai lăsa să vină în noi.

Acest entuziasm, această energie şi decizie de a nu mai păcătui este rodul lucrării harului primit în Taina Spovedaniei. Prin urmare, în Taina Spovedaniei, nu numai că ne sunt iertate păcatele, dar primim şi harul de a nu mai păcătui.

Din nefericire, nu reuşim să-l menţinem şi să-i fim consecvenţi acestei lucrări a harului în noi, şi să nu mai păcătuim. Îl pierdem, rătăcim, şi se mai diminuează intensitatea acestui har.

În limba greacă, expresia „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” înseamnă, de fapt: „Pocăiţi-vă, că Împărăţia Cerurilor este la îndemâna voastră” – adică noi putem pune mâna pe ea (o putem înşfăca) şi putem dispune de ea, dacă, în prealabil, ne-am asumat starea de pocăinţă.

Să ne ajute Domnul, pe fiecare dintre noi, să înţelegem pocăinţa ca pe o şcoală a vindecării, în Taina Spovedaniei, când Dumnezeu ne tămăduieşte, prin harul Său.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Ștefan Cerlincă, pe seama Parohiei Novaci, Protopopiatul Huși.

La finalul slujbei, într-un cadru festiv, Ierarhul Hușilor l-a instalat pe părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, președintele Asociației „Filantropia Ortodoxă” Huși, ca paroh al Parohiei „Sfântul Ilie”, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.

Totodată, Preasfinția Sa a rânduit ca Sfântul Cuvios Serafim de Sarov să fie al treilea ocrotitor al lăcașului de cult, alături de Sfântul Proroc Ilie și de Sfântul Arhidiacon Ștefan.

Sursa: episcopiahusilor.ro