Filmul nu ține locul catehismului

Valoarea creștină a unui film nu constă în comportamentul manifest pro-creștin al personajelor.


Întotdeauna am fost de părere că valoarea creștină a unui film nu constă în comportamentul manifest pro-creștin al personajelor. Dimpotrivă, un astfel de scenariu – ipotetic - în care actorii nu ar face decât să se roage și să stea în fața icoanei, stârnește în privitor sentimentul că asistă la un act de prozelitism și nu la un crâmpei de realitate surprins pe pelicula de celuloid. În cele din urmă, vulgarizarea creștinismului nu se face numai prin căderea în plasa celor „trei uriași“ de care vorbește Marcu Ascetul - nepăsarea, uitarea și necunoștința, ci și prin exagerarea formalismului, a aspectelor exterioare în dauna unei simțiri creștine a inimii. Iar simțirea inimii nu o dobândești uitându-te la filme și așteptând să vezi cum toate personajele din film merg la biserică. Nu înveți ce este creștinismul din filme. Dacă alegi să te uiți la un film o faci fiindcă, probabil, vrei să îți pui la încercare discernământul și puterea de a înțelege și pe celălalt. Un film ne poate ajuta să înțelegem că pământul nu se învârte în jurul nostru, că există oameni de religii diferite, aparținând unor culturi diferite care au alte puncte cardinale decât noi. Mi se pare imatur să judeci un film că e așa și pe dincolo dacă tu ai ales să te uiți. E ca și cum te-ai enerva că în Iran, un student de la o universitate islamică a scris o carte împotriva creștinismului... Dacă un film te face să te îndoiești de propria credință atunci probabil că nici nu știi ce înseamnă acest cuvânt, „credință“. Dacă știi că te smintești uitându-te la filme nu văd rostul pentru care continui să le urmărești... Poate doar ca să depistezi vigilent false mărturii ale unei părute agende anticreștine... La urma urmei, doar noi, în forul nostru interior, alegem dacă un film este anticreștin sau nu, fiindcă doar noi alegem să ne folosim prin vizionarea unui film sau să ne smintim și mai mult. Dacă pentru un spectator, o scenă dintr-un film poate părea o trimitere la o parabolă din Evanghelie, pentru altul, poate fi o pură sminteală. Dispoziția inimii e cea care decide. Îmi aduc aminte de o pildă povestită de Părintele Nicolae Steinhardt: adus la spital într-o stare gravă, un părinte găsește ajutor și alinare sufletească într-o carte profană, un volum din Dialogurile lui Platon. Nici rugăciunea și nici cărțile religioase nu îl mai puteau ajuta pe bolnavul căzut în deznădejde. Dar Dumnezeu, Care nu judecă după măsurile oamenilor, a știut cum să întoarcă inima celui suferind: un crâmpei divin sădit în cugetările lui Platon a fost suficient ca să aline sufletul întristat. Dar Dumnezeu nu ar fi putut lucra dacă acel părinte nu ar fi avut o inimă dispusă să caute, să înțeleagă și să primească.
Am să închei cu un exemplu, un film care, deși nu este o ecranizare după un roman dostoievskian, deși nu a fost făcut de regizori ruși, deși nu a beneficiat de suportul trusturilor creștine, totuși, poate folosi pe cel ce dorește și este dispus să învețe cu orice prilej despre pronia lui Dumnezeu. Filmul „Vanishing on 7th Street“ (cu Hayden Christensen, John Leguziamo) a apărut în 2010. Cu toate că subiectul poate părea tipic pentru un film de categoria a II-a, scenariul ascunde multiple valențe de interpretare: orașele din America sunt indundate de un întuneric aparte. Aparte, fiindcă acest întuneric este viu: ființe reci, fără chip și lipsite de milă sălășluiesc în el. La adăpostul nopții permanente, aceste ființe îi răpesc pe oameni. Puțin sunt cei care mai supraviețuiesc potopului de catran și anume doar cei care aveau, în momentul în care întunericul a lovit prima dată, o sursă de lumină asupra lor: fie o lanternă, fie o lumânare. Aceștia sunt de fapt cei care în momentul venirii ispitei, au lumina credinței aprinsă. Semnificativ este faptul că de fiecare dată când făpturile de întuneric încearcă să îi răpună, supraviețuitorii repetă obsesiv: „numele meu este..., numele meu este...“, fiindcă ei știu că întunericul aduce cu sine toate anotimpurile abisului: uitarea tuturor amintirilor frumoase, degradarea persoanei, disperarea și o frică nesfârșită. Lupta pentru a răzbate prin noaptea ființei nu este ușoară; viclenia este un atu al întunericului: ei sunt atrași într-o capcană, se refugiază în singura clădire din oraș care mai pare a avea o sursă de alimentare proprie, un generator. Aici ei sunt confruntați cu o ispită puternică: amintirile celor dispăruți (acestea sunt de fapt, ființele din întuneric ce îmbracă diferite chipuri) încearcă să-i despartă unii de alții. Singurul ajutor îl află într-o biserică unde altarul mai este luminat de câteva lumânări a căror lumină plăpândă nu poate fi biruită de iadul ce părea biruitor... Doi copii se salvează adăpostiți în altar, la lumina acelor lumânări, ocrotiți de privirile sfinților din biserică; doi copii, simbol al „rămășiței“ celor credincioși care au reușit să străbată noaptea necredinței, a căderii în abis, a lepădării de numele de creștin.

Citește alte articole despre: credinţa, film, valori creștine, Apocalipsa, întuneric

De la același autor

Ultimele din categorie