Nu-i vorba de scuzele noastre cotidiene, de SMS-urile cu „sorry” pe care ni le trimitem ori mutrițele simpatice pe care le postăm când știm că am ieșit din iertarea cuiva. Ci este vorba de asumarea iertării aceleia strigate pe Cruce: „Tată, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”. Îndrăznesc să spun, folosind limbajul filosofiei, că e vorba despre o iertare antologică, de adânc, nu de una de suprafața, fenomenologică. 

De ce e nevoie de ea? Pentru că, fără iertare, niciun alt gest nu se arată adevărat. Mimează realul, dar nu este decât o constrângere de ritual irelevant. Ca atunci când doi sportivi își dau mâna în fața arbitrului, dar se vânează apoi să-și aplice loviturile pe care cred că le datorează celuilalt...

Cred că, mai întâi, omul trebuie să se ierte pe sine. Cele înșirate de Mântuitorul conform spuselor lui Matei – smolirea feței, adunarea comorilor, spectacularul gestului duhovnicesc – sunt forme ale neiertării de sine. Ale nevoii de validare în afara ființei noastre a ceea ce ar trebui să ne fie ființial. E limpede că nu putem fi o sosie a firii noastre, stropită din belșug cu unsorile sterile din preaplinul sosierei sociale în care ne scăldăm interesele. 

A posti presupune a nu fi pe placul lumii, dar nici pe pofta ta. Înseamnă a te însingura, oarecum, în pustia din gesturi și asta fără a te adânci în vreo depresie ori melancolie a neîncrederii în sine. Dumnezeu ne cere să credem în El, dar pentru aceasta nu ne anulează încrederea în noi. Numai prin aceasta din urmă putem lucra în planul cunoașterii de sine, ne putem înfrunta cu noi și ne putem crește iubirea.

Așa cum nu ne îndeamnă să fim autoreferențiali în asumări. Boala cercurilor închise ale falselor elite rămâne această autoreferențialitate. Toți merită premiul Nobel, dar nu mai rămâne nimeni care să îl ofere! Referențialul rămâne Dumnezeu-Tatăl, a Cărui iubire a fost „premiată” pe Crucea Golgotei de către „evlavioasa” fire umană. 

Postind, nu avem voie să uităm Crucea. E în zare, dar și în zorii Dimineții Învierii. E iertarea parcursă de Mântuitorul în vederea restaurării iertării noastre. Aici nu e vorba despre nimic altceva decât despre a da conținut iertării, iubirii care iartă, nădejdii care iartă. Iertăm crezând, iubind și nădăjduind. Tot ce ne încrâncenează acum dovedește lipsa oricărui dialog pe fundamentul iubirii. Orice alt interes decât mântuirea devine toxic pentru că stă alipit de interese toxice. 

Pare imposibil. Încercați. Începeți prin a ierta, a zâmbi a postire și a nu acumula bezmetic toate boarfele strălucitoare, în speranța că transferați din strălucirea lor în suflet. Sufletul strălucește într-un singur fel. Postim atât cât iertăm!