„Legea” lui McLuhan şi extensiile rugăciunii

Puncte de vedere

„Legea” lui McLuhan şi extensiile rugăciunii

    • „Legea” lui McLuhan şi extensiile rugăciunii
      Cea mai veche icoană a lui Hristos "Pantocrator", Mănăstirea "Sfânta Ecaterina", Sinai.

      Cea mai veche icoană a lui Hristos "Pantocrator", Mănăstirea "Sfânta Ecaterina", Sinai.

Mediul este mesajul. Pictura bizantină şi muzica psaltică o confirmă.

În anul 1964, filosoful şi teoreticianul comunicării, canadianul Marshall McLuhan, într-o carte care a marcat reprezentările despre media în epocă – Să înţelegem media: extensiile omului – a făcut o afirmaţie care a devenit celebră, fiind astăzi nelipsită din orice manual de comunicare: „Mediul este mesajul”. Pe cât de entuziast a fost îmbrăţişată această teorie, pe atât de multă nedumerire a provocat, deoarece autorul contrazicea o altă afirmaţie, a cărei valoare era considerată axiomatică, şi anume: mediile (şi orice unealtă în general) sunt neutre, încadrarea axiologică făcându-se numai după subordonarea acestora unor voinţe, intenţii, acţiuni cu efecte evaluabile.

Nu e exclus ca afirmaţia lui McLuhan, greşit înţeleasă, să fi descurajat pe mulţi în a-şi prezenta şi propaga propriul mesaj (religios, cultural, educativ), dintr-o frică de contaminare ori inadecvare, prin nişte medii de comunicare ce deja deveniseră captive unei culturi îndoielnice, dacă nu chiar vulgarităţii şi frivolităţii.

În eseul omonim cu celebra afirmaţie, „Mediul este mesajul”, McLuhan aduce mai multe argumente şi exemple pentru a-şi susţine ideea că mediile de comunicare nu sunt simple instrumente ci, mai mult decât atât, extensii senzoriale ale fiinţei umane. Cum era de aşteptat, toate exemplele fac referire la situaţii şi autori aparţinând arealului occidental. Însă credem că, e bine să luăm în seamă și tezaurul de gândire şi simţire răsăritean, în speţă cel ortodox, care vine cu exemple solide, relevante, pe linia „descoperirilor” teoreticienilor contemporani. Ne vom referi în continuare doar la două: pictura bizantină şi muzica psaltică.

În creaţiile unora precum Sfântul Cosma Melodul, Sfântul Roman Melodul sau Sfântul Ioan Cucuzel, mediul şi mesajul devin noţiuni suprapuse, compoziţia muzicală fuzionând tainic cu înţelesul teologic. (Interesante sunt şi „terirem-urile” ori „anane-urile” care, deşi nu foarte populare în tradiţia ortodoxă românească, nu sunt numai nişte simple vocalize, ci sunt rugăciuni fără cuvinte, opere în care mediul a înglobat esenţialul mesajului, adică duhul de rugăciune.)

Tot la fel stau lucrurile şi cu pictura bizantină, care are forţa de a sugera sentimente de evlavie şi trăire duhovnicească incomparabil mai viguroase decât orice alt stil ori formă de expresie vizuală utilizată de Biserică în toată istoria ei. Aşadar, pictura bisericească ortodoxă şi cântarea psaltică nu sunt atât „produse artistice”, cât mai ales extensii ale rugăciunii. Iar acest fapt se datorează geniului comunicativ al Bisericii, inspirat de Duhul Sfânt. Cel puţin în aceste două cazuri, muzica şi pictura, ca medii de comunicare a mesajului bisericesc, neutre în primă fază, din punctul de vedere al conţinutului vehiculat (de vreme ce au putut fi însuşite din cultura antică), în timp, s-au înduhovnicit, devenind un tot inseparabil cu mesajul. Ar fi un kitsch grosolan, de neimaginat astăzi ca pictura bizantină să reprezinte altceva decât sfinţi şi scene biblice, iar muzica psaltică să vehiculeze altceva decât imnuri teologice.

Chiar şi o privire grăbită asupra istoriei bimilenare a Bisericii dovedeşte că toate formele de comunicare născocite vreodată au fost folosite cu adecvare, iscusinţă şi responsabilitate, fie că a fost vorba, în vechime, despre proză, poezie, dramatizare, filosofie, retorică sau, mai nou, de tipar, radio, televiziune ori internet. Întrebarea care se pune: a inventat Biserica vreo formă de comunicare convenţională, discursivă? Greu de răspuns. Cert este că a aplicat cu brio (dar şi cu smerenie) cuvântul Mântuitorului: N-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17), preluând forme de comunicare existente şi împingându-le, uneori, la superlativ, prin înduhovnicire.

Astăzi Biserica Ortodoxă din întreaga lume comunică prin cele mai moderne mijloace: tipărituri, radio, televiziune şi internet, dovedindu-se eliberată de inhibiţiile care, poate, au amânat însuşirea mai timpurie a acestora. Mai rămâne întrebarea: simpla bifare a acestor mijloace este suficientă ori e nevoie de ceva mai mult? Care este calea spre spiritualizarea acestor noi medii, pentru a reitera cazul fericit al muzicii şi picturii bisericeşti? Simpla lor asociere cu conţinutul bisericesc e suficientă? Despre aceasta, însă, în textul următor, când vom vorbi şi despre unul dintre cele mai recente proiecte web ale Doxologia Media, Reţeaua de saituri pentru parohii.