Duminica aceasta, numită a 5-a din Post, poartă în adâncul său povestea Sfintei Maria Egipteanca și a femeii păcătoase care se pocăiește (Luca 7, 36-50). Două femei care, într-un fel anume, răspund unei alte Evanghelii care marchează Duminica aceasta. În Evanghelia de la Marcu (10, 32-45), ni se relatează despre dialogul Mântuitorului cu ucenicii Săi. Un episod cotidian, veți zice. Da, dar de astă dată, capătă o relevanță fundamentală prin aceea că Domnul Hristos Își mărturisește – pentru a treia oară în Marcu – Pătimirile Sale mântuitoare pentru noi. Episodul vine îndată după dialogul Domnului cu tânărul bogat căruia Mântuitorul îi propune soluția mântuirii: „Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și, apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 21). Și tânărul nu doar că se depărtează de Iisus Hristos, dar se și întristează. Trebuie să recunoaștem că e dificil programul de viață sfântă cerut de Dumnezeu-Omul. Pare mult, va fi zis tânărul, fără să primesc nimic decât urmarea Lui. Nu e logic, oarecum, după rânduiala tinerilor. Ei vor tot fără să plătească nimic. Și, nu, nu vor un orizont spiritual, ci unul material, pe măsura renunțării lor. Ucenicii cer și ei lămuriri. Cu ei, cu ei cum va fi? Petru insistă, spunând: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat” (Marcu 10, 28). Domnul răspunde exact în nota răspunsului oferit tânărului: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a lăsat casă sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și Evanghelie și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină viață veșnică” (Marcu 10, 29-30). Iar concluzia Sa este simplă: „Și mulți din cei dintâi vor fi pe urmă și din cei de pe urmă, întâi” (Marcu 10, 31).

Așa se explică, probabil, emoția creată în rândul celor care-L urmează pe Iisus. Ne spune Evanghelia: „Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim iarăși, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să i se întâmple” (Marcu 10, 32). Oamenii pricep așadar, ad litteram, că aceia din urmă vor fi cei dintâi dar uită lesne modul în care Hristos își descrie – amănunțit și sigur, întocmai împlinit – Patimile, Răstignirea și Învierea (Marcu 10, 33). Poate că de aceea ia cu Sine numai pe Apostoli când vorbește despre cele ce aveau să se întâmple în Ierusalim. Să facă din ei martori înainte de Înviere ai Învierii. Dar apostolii par și ei, brusc, atinși de realismul așezării într-o ierarhie în care fii lui Zevedeu – Iacov și Ioan – să fie așezați cei dintâi. Cer să fie unul de-a dreapta și altul de-a stânga lui Hristos. Auziseră cuvântul răstignire și știau bine despre ce este vorba. Cereau să-L însoțească în agonie? Când Domnul le atrage atenția că nu știu ce anume cer nu se referă la faptul că ei nu știu ce înseamnă a fi răstignit din exteriorul unei atare situații ci că la clipa Răstignirii Sale – pentru a se împlini prorociile – nu ei au de stat în co-răstignire cu El. De altfel, Ioan pricepe aceasta. Nu-L părăsește pe Domnul și rămâne la picioarele Crucii, iar nu răstignit pe ea, căci știa că nu-i fusese lui dat „ci celor cărora li s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Paradoxal, Domnul îi liniștește oarecum, prorocindu-le că vor bea paharul suferinței Sale și vor trăi botezul Morții Sale, dar asta nu le va sigura un primat la vremea Patimilor. Acest răspuns al Domnului e luat și el ad litteram de către Ucenici. Încep să se mânia pe Iacov și Andrei (Marcu 10, 41). Nu înțeleg nimic din jertfa care se va cere de la ei, Apostolii, pentru a înțelege din interior Răstignirea, Patima și Moartea.

În acest context, Domnul Hristos ne descoperă în ce mod slujirea aproapelui are valoare mântuitoare. Opune politicului ideologizat Taina Slujirii. Opune stăpânirii slujirea. Opune aroganței autoreferențiale modul de a te pune în slujba aproapelui, precum Hristos. Necondiționat. Este dimensiunea morală autentică. Care nu se naște din moralism și extremism, ci din asumarea aproapelui drept viața ta. Mai mult, Domnul insistă și dovedește că liderul nu e omul propus și așezat într-o funcție. Că rareori se identifică funcția cu misiunea de lider și că nu oricine ocupă o funcție îndeplinește și charisma de a fi slujitorul tuturor. Sună ca o misiune imposibilă astăzi ca și atunci: „Și care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Și continuă mai paradoxal: „Că și Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru toți” (Marcu 10, 45). Cu alte cuvinte, modelul slujirii propus de El este jertfa, răstignirea, moartea de dragul aproapelui. Arătând că tot ce e jertfelnic în viețile noastre ține de forța Crucii. În fond, mesajul către tânăr – amintit la începutul excursului nostru omiletic – se vădește a fi deplin numai în Hristos. Dă tot ce are și urmează Crucii din care ne oferă șansa să ne desprindem propriile cruci, propriile vocații.

Este textul cel mai anti-șefie din câte putea să ne ofere Dumnezeu-Omul la îndemână. E textul care dovedește că nu modul în care ne privesc oamenii este determinant vocațiilor noastre, cât incredibila lipire de modelul-Hristos. Dar nu la modul exterior – n-am fi mai buni decât fariseii – și nici la modul rațional, căci prin aceasta n-am fi mai buni decât cărturarii. Ci la modul fundamental al asumării slujirii de dragul oamenilor din jur și a Dumnezeu-Omului care trăiește în fiecare din ei. Grea lecție. Și, cu excepția fin definită a sfinților, înțelegem că nu prea există lideri după regula aceasta și că democrația, exercițiu de alegere, nu împlinește întotdeauna exigențele vocațiilor. Poate, de aceea, avem uneori accidente de împlinire ca oameni, pentru că vrem carieră acolo unde e slujire și uităm că adevărata vocație e vecină cu profeția, nu cu compromisul. 

Suntem, așadar, la vreme de Post al Paștelui, chemați să descoperim în ce mod slujirea vindecă de slugăreală sufletele noastre. Priviți la viața Mariei Egipteanca. Slugărea păcatelor. Nu fără câștig material și nu fără urmări în viața sa intimă, de relație cu Dumnezeu. Apoi, călătorind spre Ierusalim cu prețul trupului său, călătorește spre ostrovul duhovnicesc al descoperirii slujirii celui din adânc. Crucea și Maica Domnului sunt învățătoarele ei și simte că numai ruperea de lume o va vindeca de lume. Se adăpostește în pustie ca într-un templu, mai presus de templu. Nu se mai vrea lider și nici slugă. Află adevărata libertate care este libertatea față de păcat. Și descoperă adevărata putere: puterea de a renunța la putere. Oricum s-ar profila ea în sufletul nostru. Admirabilă icoană de topire a slugii în slujitor. Ne putem întreba: bine, dar fugind în adâncul setos al pustiei cum a putut ea ajuta și sluji aproapelui? Prin modelul de viață. Lăsând tot, purtând crucea pocăinței, topindu-se până la pierderea frumuseții în frumusețea Crucii lui Hristos. Teribilă răsturnare de situație și se simte în scrierea vieții ei – facere a lui Sofronie al Ierusalimului – tensiunea unei invidii potrivite, o invidie sfântă. De a fi asemenea. Un Patriarh invidiază viața unei prostituate pocăite. Nu-i de ici de colo. E o lecție în lecția aceasta. Noi invidiem în viețile noastre oamenii pe care-i credem și uneori sunt împliniți. Nu le invidiem nopțile de nesomn, foamea ori nevoința, nodurile din gât când ți-e dor să fii în alt loc decât în locul datoriei. Nu le invidiem înfrângerile din care învață și nici durerea neputinței atunci când e limitată puterea lor de a schimba lucrurile. Poate că așa, privind spre Apostolii ce invidiază pe Andrei și Iacob, fii lui Zevedeu, vom înțelege să nu invidiem vocațiile care se împlinesc în dureri cotidiene. Să privim atent la prețul cel mare pe care acestea le plătesc pentru ca în crucea vocației să se oglindească Crucea lui Hristos și să-i încurajăm pe oameni să rămână oameni.

Ne îndreptăm liniștiți spre Praznicul Floriilor, al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului Hristos. Spun liniștiți, pentru știm că Hristos a Înviat! Privind dinspre Înviere spre Florii înțelegem cum Domnul Hristos slujește vieților noastre. Cu Jertfă adusă pentru răscumpărarea noastră din moarte și păcat. Nu e deloc la îndemâna noastră să acceptăm că Dumnezeu-Omul suferă moartea ca să ne slujească nouă. Coboară în iad ca să slujească celor de acolo și să ne dovedească adevărul. Fără de El, pierim!

Sursa: tribuna.ro